În urmă cu şapte ani, am intrat brusc şi nepregătit într-o perioadă în care m-am temut, zi de zi, de singurătate, de sărăcie, de eşec, de ridicol. Singurul om cu care mă întâlneam în vremea aceea era poetul Mircea Bârsilă, iar el avea răbdarea să mă asculte, chiar şi o dată sau de două ori pe săptămână, zile şi nopţi întregi. Nu pricep de unde a avut atâta putere şi generozitate, fiindcă aveam, sunt sigur, darul de a-mi epuiza interlocutorul.

Au trecut ani de atunci şi epoca fricii a apus treptat dar definitiv, am din nou proiecte, speranţe, împliniri. Mă obsedează însă întrebarea de unde a avut Mircea Bârsilă forţa aceea de a-mi sculta tânguielile, cum poate nu ar fi făcut-o niciun frate şi cum oricum nu a mai făcut-o nimeni. Mircea Bârsilă e cu adevărat un om, e prima oară când îi spun asta şi nici nu cred că va citi asta.

Mircea Bârsilă e poet. Alex Ştefănescu îl trece în istoria sa în frunte, spunând că e cel mai mare poet în viaţă al ţării, Manolescu îl trece la şi alţii. Cât a pierdut vremea cu mine, Bârsilă ar fi citit sute de cărţi şi ar fi scris cel puţin una. Cel puţin o carte a poetului Mircea Bârsilă nu va fi pentru că exist eu, echilibrat şi puternic din nou. Un poet care va rămâne în istoria literaturii şi-a sacrificat o carte pentru un om, poate pe cea mai bună

Poate cărţile lui Bârsilă vor merge în iad, omul care le-a scris nu le va urma însă. Canonul estetic nu poate şi nu trebuie să fie vreodată mai important decât canonul omeniei, iar cândva în viitor însăşi critica literară îşi va asuma, nu ştiu cum dar sunt sigur că o va face, acest adevăr.