Recitesc „Gorila” şi, din când în când, anumite situaţii mă şochează, e ca şi cum ar face parte din viaţa mea şi ar fi un numitor comun al ziariştilor generaţiei mele. Iată un exemplu:

„Când ajunse acasă, târziu, după miezul nopţii, Virginia dormea(…)

– Bună şi drăguţă e porumbiţa asta, dar n-are nicio înţelegere pentru zbuciumările mele ! se gândi dânsul cu amărăciune.Dacă în asemenea momente îţi lipseşte tovarăşa vieţii, ce folos ?”

Pahonţu, cel care gândeşte astfel, e jurnalist, fireşte.

Aş fi curios să ştiu dacă aceste, cum să le spun, trăiri sunt caracteristice unui anumit tip de jurnalist şi unei anumite etape a presei sau situaţia este la fel şi acum. Cred totuşi că lucrurile s-au schimbat, azi presa e mai rece, nu predispune la mari arderi sufleteşti şi nici la reveniri acasă după miezul nopţii…