Începe să plouă brusc, ca o schimbare de destin neanunţată de nimic, iar casa rămîne izolată de restul lumii, cu mine în ea, prizonierul unei iluzii de ocrotire şi intimitate. Pornesc un film turcesc cu accente dostoievskiene (Fatih Akin: „Cu capul înainte”)şi mă străduiesc să meditez asupra strivirii omului în ciocnirea cosmică a modelelor culturale. Nu am chef de aşa ceva, mă uit la film şi îmi doresc să fac dragoste, iar dacă aş face dragoste, mi-aş dori să citesc, cam asta e starea, mă mint că îmi e bine la căldură, că ploaia e conştientă de mine, că se cunoaşte în univers că exist.

La ce îmi foloseşte acum că ştiu să scriu şi să citesc ? Cîteodată, singurul semn că am un pic de cultură este că adorm gîndindu-mă cum arăta teiul din care s-a făcut scîndura pe care a fost pictată Mona Lisa, oare unde o fi crescut, cine s-o fi rezemat de el, la ce vîrstă l-or fi tăiat, săracul ?

Soartă mai bună decît a multora a avut teiul acesta, eu nici nu mă compar cu el. Glumesc, desigur, eu pot glumi, el nu putea, că altminteri ar fi făcut mişto de Leonardo zicîndu-i: nu mă picta, lasă-mi pielea aşa, mă f…în gloria ta.

Poate că ar trebui să deschid acum „Gîndirea romanului” de Toma Pavel, ca să mai aflu cîte ceva din fiziologia capodoperelor care mi-au fericit tinereţea, ca să mă umplu pe mîini, ca un chirurg sau ca un măcelar (scriu aici şi pentru prieteni şi pentru duşmani) de sîngele lor, de la „Dafnis şi Chloe” la „Timpul pierdut”. Ce ar fi, totuşi, să am puterea să decid într-o zi să mă las de fumat şi să nu mai citesc, să nu mai beau cafea şi să nu mai ascult Brahms, să ignor seniorial vinul şi fundul femeii ? Ştiu că ar fi zadarnic, amintirea tuturor acestora ar creşte monstruos, mai bine ţin totul sub control, consumîndu-mi dorinţele în realitate, nu în vis. Mă şi gîndesc care fantasmă m-ar lovi mai întîi, probabil cea a tutunului, ori cea a sexului, însă toate acestea ar păli în cele din urmă şi s-ar ridica imensă, mai mare decît valul deasupra căpitanului Ahab, amintirea cărţilor.

Cunoscînd toate cărţile, cele trecute, cele ce se scriu acum şi cele ce se vor scrie cîndva, Dumnezeu e trist, fiindcă nu citeşte.Dar oare, o fi ştiind El şi toate gusturile, sunetele, orgasmele, priveliştile, dorurile ? Probabil că da, vai Lui !

Parcă a tunat, poate mi-o fi spus ceva de genul: du-te, băi, de aici, fericiţi cei cumva că aceia vor fi altcumva, pa.