Toată ziua am lucrat incomodat de semnele de afară.Fulgii se sparg în fereastră şi ajung să mă simt vinovat că îi ţin departe de mine. Enervat de situaţie, am oprit treaba la revistă şi am început să fac două lucruri: să scriu poezii şi să fac fotografii.

DE CE NU VORBEŞTI MAI REPEDE, DOAMNE ?
Ştiu că nu ştiu a pătruns în măduva oaselor,

nu îţi spun nimic pentru a nu-ţi transmite boala,

sunt spaima de a trăi mimând înţelegerea,

tot ce e gol de zbor nu se teme de prabuşire.

Mă înconjoară un prezent prea înalt,

ziduri peste care nu sare nici moartea,

în mijlocul incintei e trupul tău gol,

ştiu că nu ştiu nimic despre goliciune.

A fi pare din ce în ce mai mult o insultă

fără adresant cunoscut, fără margini,

când fiinţa se scuză, nimeni nu o aude,

cedarea e o virtute, suferinţa o bucurie.

Cu coatele sprijinite de mese arse

frângem pâinea cea de toate zilele,

agonia durează cât un sărut,

dragostea îmbătrâneşte văzând cu ochii.

Totul e o frază în curs de rostire,

dar de ce nu apar adevăratele verbe,

pe lângă care totul e o glumă,

de ce nu vorbeşti mai repede, Doamne ?