Toţi jurnaliştii de azi ar putea citi cu folos romanul „Gorila” de Liviu Rebereanu. Vor regăsi multe dintre metehnele, conjuncturile şi problemele presei de azi, drept dovadă că prea multe nu s-au schimbat în acest domeniu din perioada interbelica şi până azi. Iată, de pildă, portretul ziaristului la 30 de ani.(Paginile sunt din ediţia 2006, Editura „Liviu Rebreanu”.

“Publica uneori mici studii, mai ales polemice si totdeauna virulente, despre felurite chestiuni la ordinea zilei, prin anume reviste, iar prin ziare, unde i se permitea, critica, zeflemisea, distrugea în articolaşe vii şi passionate tot ce se făcea, reclamând stăruitor oamnei noi şi ţară nouă. Activitatea aceasta i-a creat prestigiu şi multe simpatii în rândurile tineretului intellectual care, dynamic prin fire şi dornic de ceva nou, se înăbuşea în mlaştina vieţii cotidiane fără avânturi, ucigătoare de energii, nivelatoar pri materialismul stomacului – cum sublinia Pahonţu necontenit în orice ocazie, nu numai în scris. Avea treizeci şi trei de ani.” (pp.34-45).

Relaţiile ziariştilor cu oamenii de afaceri ? Iată cum rezolvă Rebreanu ecuaţia:

“Utalea, ca toţi oamenii de afaceri, cultiva din instinct presa.” Ziaristul, evident, încearcă să epateze, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre: Ei bine, eu n-am loc în presa română, domnule Utalea! Pentru că în presă se caută slugi, nu oameni!” (p.35).

Când vine vorba despre temuta presă, tonul nu a fost şi nu va fi niciodată serios, nici în perioada interbelică, nici acum.

“Belcineanu tocmai aruncase câteva drăgălăşii d-nei Utalea (căreia şi d-na Belcineanu i-a dat mâna cu o curiozitate totuşi reţinută) şi se pregătea pentru un mic aparteu cu Utalea, când Rotaru rosti numele lui Pahonţu, adăogând emphatic şi glumeţ. -Presa, domnule Belcineanu!”(p.37)

Întotdeauna, oamenii politici atacaţi de ziare le reproşează jurnaliştilor că articolele critice le afectează familia.

“-Poate să ne împăcăm la legea administrativă, domnule Pahonţu, auzi, dacă voi fi eu la Interne, cum e probabil, când vom veni la putere… Nevastă-mea a fost foarte afectată de campanile ziarelor. Eu sunt oţelit. Nu mă orientez după presa totdeauna interesantă, mai mult sau mai puţin, ci după conştiinţa mea curată şi onestă. De altfel numai asta e important! Cât timp conştiinţa mea e împăcată, îmi urmez calea fără şovăire, cum comandă datoria …” (p.38)

Ziaristul de ieri şi de azi dispreţuieşte elita politică şi se socoteşte superior ei, cu toate acestea suferă dacă tocmai cei pe care îi dispreţuieşte nu-l bagă în seama.

“Pahonţu, amărât, tăcea. Simţea mereu strângerea de inimă care-i prevestea sau îi intensifica nemulţumirile sufleteşti. Toate i se păreau puse la cale să-l micşoreze, până şi recomandările lui Rotaru de a cărui dragoste n-avea nici un motiv să se îndoiască. Se gândea neîncetat că trebuie să plece, că el nu e făcut pentru viaţa de salon falsă, ipocrită unde nimeni nu spune ce crede şi nu crede ce spun alţii, şi totuşi nu putea pleca pentru că tocmai viaţa aceasta îl hipnotiza şi o râvnea cu patimă…” (p.39).

În sinea lui, jurnalistul care îşi umflă pieptul când apare în public, se consideră, în momentele sale de depresie, o nulitate.

„În definitiv sunt un zero umflat şi încrezut! conchise în gând pentru a înlătura alte frământări. Un publicist ! În clipele de zbucium îşi dădea seama că, în timp ce el a măcinat vorbe goale şi a cochetat cu viitorul, alţii, colegii lui de şcoală, au ajuns oameni serioşi, cu situaţii solide, respectaţi de toată lumea: unul era avocat cu mare clientelă la Caracal, altul directorul Băncii Naţionale din Piteşti, iarăşi altul judecător la tribunalul Muscel, precum altul a ajuns asistent la universitate; până şi Petre Lungu, învăţătorul din satul lui, pe care-l dispreţuia odinioară, azi e deputat… toţi i-au fost inferiori şi toţi l-au întrecut în emulaţia vieţii.” (p.43).

Permanent, jurnaliştii sunt chestionaţi de „civili” cu privire la ceea ce se mai întâmplă în lumea politică.

„După o pauză, întretăiată de zgomotul tacâmurilor, Cumpănaşu, mai lacom de politică decât de mâncare, vru să afle noutăţi de la Pahonţu care trebuie să fi auzit câte ceva de la Rotaru, fiindcă politicianii oriunde se întâlnesc, la înmormântări, la nunţi, la petreceri, nu se poate să nu puie la cale fel de fel de lucruri. „ (p.51).

Discursul publicistic ca şi discursul publicistului au fost şi rămân pline de clişee:

„Se înflăcără şi continuă din ce în ce mai vehement: că ne lipseşte o disciplină morală, singura care poate crea încrederea poporului; că partidele se înmulţesc pentru că nu sunt organizaţii politice izvorâte din întruchiparea unor anumite principii, ci simple asociaţii pentru exploatarea ţării în folosul clientelei lor directe şi indirecte; că din pricina aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clan sau o clasă în dauna întregii ţări; din aceaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se aplică deloc, ori se implică după obraz; că în toate ţările cei ce au pornit războiul în condiţiile ştiute s-au eclipsat demult, lăsând cârmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipă de neputincioşi care, conştient sau inconştient, ruinează ţara şi viitorul neamului; că ne-am obişnuit să trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într-o laşitate scârnavă şi cultivând lichelismul cel mai abject… Erau obiecţiile şi criticiile pe care le debita toată lumea şi acasă, şi în public, pe care mai cu seamă politicianii înşişi le alimentau nu numai prin faptele lor dar şi prin acuzaţiile, injuriile şi suspiciunile ce şi le aruncau reciproc atât în discursuri sau polemici, cât şi indirect prin campanii de presă. Pahonţu însă declama clişeele, uzate şi arhicunoscute, înzorzonându-le cu gesturi şi epitete atât de grase că ascultătorilor li se păreau noi-nouţe şi le sorbeau cu plăcere.” (p. 52).

Când jurnalistul vrea să laude un om politic sau o organizaţie politică foloseşte aceleaşi tehnici.

“Cu toate că mişcările în partidele politice sau chiar crearea unor organism noi aveau la bază veşnic ambiţii sau motive personale, se găseau totdeauna explicaţii de ordin general, scăldate în grija pentru interesele superioare sau în crize subite de conştiinţă patriotic şi naţională, care puteau să justifice orice schimbare la faţă.” (p. 63).

Chiar dacă se află într-o teribilă concurenţă, jurnaliştii se ajută între ei.

“Titu Herdelea avea emoţie din altă pricină. El, ştiind că nu e nimic extraordinar la ordinea zilei, nici n-a mai trecut pe la redacţie, mulţumindu-se să anunţe pe secretarul general că va veni mai târziu, poate după miezul nopţii. Ceru deci numaidecât Universul . Secretarul îl linişti şi-i ură poftă bună: au avut şi ei ştirea la timp, dar numai adineaori a confirmat-o preşidenţia consiliului printr-o notă laconic şi, pentru că n-au putut culege la repezeală nimic interesant, au renunţat a scoate ediţia specială. Pahonţu încercă să afle amănunte de la Rotaru care însă nu ştia mai mult căci nu dă duse de doctorul Ionescu, iar Motroc n-avea decât informaţia din Dimineaţa care a apărut tocmai adineaori, anunţând doar că mâine vor începe consultările. Mai telefonă şi la Adevărul întrebând de un redactor politic prieten care de obicei ştia mai multe decât se puteau publica, dar nu-l mai găsi la redacţie.” (p. 81).

Ziaristul a avut şi are un alt ritm de viaţă în comparaţie cu ceilalţi oameni.

„-Arde! Arde! zâmbi Cumpănaşu. Ar fi în stare să ne lase pe toţi aici şi să plece să afle ce se mai întâmplă! Colosal îl pasionează politica! -Mai degrabă e spiritul gazetăresc, dragă baciule! zise Titu. Are curiozitatea să descopere, să ştie, să se informeze. Păcat că nu se hotăreşte să intre într-o redacţie serioasă, cum ar fi la noi, la Universul. Sunt sigur că într-un an ar deveni cel mai strălucit ziarist!„ (p. 84).

Ziaristul s-a considerat şi se consideră întotdeauna un neînţeles în familie.

„-Bună e şi drăguţă porumbiţa asta, dar n-are nic o înţelegere pentru zbuciumările mele! se gândi dânsul cu amărăciune. Dacă în astfel de momente îţi lipseşte tovărăşia vieţii,ce folos?” (p. 91)

În Parlament, raporturile dintre oamenii politici şi ziarişti se desfăşoară după acelaşi scenariu.

„ … Când a asistat şi primul ministru la o şedinţă, Pahonţu s-a repezit să-l salute şi a stat de vorbă mai îndelung, ca să remarce lumea. Trimitea bezele ziariştilor din tribună, iar pe culoare făcea cerc cu ei şi le povestea secrete politice născocite.” (p. 96).

Întotdeauna se aduce vorba, cu amabilitate sau cu ironie mai mult sau mai puţin ascunsă, despre ceea ce a scris presa despre interlocutor.

„-A, domnule Pahonţu!… Ne-am cunoscut la logodnă, nu-i aşa?… Am citit în Universul şi-mi pare bine că te întâlnesc să-ţi spun cât m-a impresionat întâmplarea cu părintele d-tale!… Ce duios!… A, parcă nici n-ai crede că în vremurile astea brutale şi lipsite de inimă mai există sentimente atât de frumoase!…” (p. 102).

Discuţiile despre calitatea presei au fost şi rămân aceleaşi.

„-Aşa, aici e perfect, zise Belcineanu aşezându-se şi continund îndată cu alt glas, pasionat: Fiindcă am observat deunăzi la Cameră că-ţi dai seama de situaţia dezastruoasă în care ne găsim, vreau să-ţi comunic şi d-tale unele lucruri absolut… (Se întrerupse nervos, schimbând iar vocea.) Dacă n-aveam o presă adevărată, ce să facem? Ziarele mari nu vor să se angajeze ca să nu se strice niciodată cu guvernele, cele mici nu sunt citite… Presa de opinie, cinstită, obiectivă, curajoasă ne lipseşte, domnule!… Altfel multe rele s-ar putea curma în ţara asta, iar altele, mai multe, s-ar împiedeca dn capul locului… Ştii că soarta guvernuluiactual e pecetluită! Combinaţia a dat greş. A fost născută moartă. N-au vrut să înţeleagă. Acuma… „(p. 103).

Presa a fost şi rămâne „cu buclucuri, cu bătăi de cap şi cu griji”.

„După învălmăşeala plecării tinerilor, Pahonţu întâlni în salonul de lângă sala de dans pe Utalea care asculta nu tocmai entuziasmat o expunere a generalului Cornoiu. Se apropie. Ca şi când l-ar fi aşteptat, Utalea îi zise de departe: -Ei, domnule deputat? Politica, merge?… Presa?… Ori mi se pare că presa nu te mai interesează de când nu mai ai nevoie de ea pentru… -Îmi pare rău! protestă Pahonţu amabil. Presa e pasiunea mea cea mare. Dar nu-ţi spuneam deunăzi?… Nu mă cheamă nimeni, iar eu nu pot să mă ofer! -De ce nu scoţi acuma ziarul d-tale? continuă tot glumind şi puţin ironic Utalea. Acuma ai avea posibilitatea! -De ce nu-mi dai o mână de ajutor, căci şi d-ta ai nevoie de presă! răspunse la fel Pahonţu. -Pardon! Eu nu ţin deloc să am de a face cu presa, stimate domnule deputat! zise mai serios Utalea. Sunt bucuros să mă lase în pace! (Urmă mai uşor.) Dacă însă aş avea vreo putere, niciodată n-aş spune ce anume să se scrie, numai ce să nu se scrie!… Toma era nedumerit. Nu înţelegea dacă nu se ascunde cumva vreo propunere indirectă în glumele lui Utalea. Nu mai apucă însă să formuleze o replică de clarificare. Utalea schimbă vorba: -De aceea mie îmi place mai mult dansul… Presa e cu boclucuri, cu bătăi de cap şi cu griji… Dansul e numai plăceri!… O adevărată cură de optimism… D-ta dansezi, domnule Pahonţu?”(p. 104).,

Micile intrigi ale ziarelor întreţineau , aşa cum întreţin şi azi, neliniştea în ţară.

„ … Se mulţumea cu bârfelile şi clevertirile de pe culoarele Camerei, ba mai contribuia şi el la răspândirea şi născocirea micilor intrigi din care se alimentează ziarele şi care întreţineau neliniştea şi neîncrederea în ţară.” (p. 105).

Să deschizi un ziar era şi a rămas un demers costisitor.

„Din când în când se gândea să-şi înfăptuiască vechiul vis cu gazeta lui. Se izbea de alte dificultăţi care păreau mai descurajante. I-ar fi trebuit în primul rând bani, mulţi. N-avea de unde să-i ia sau cine să-i ofere. Uneori îi fulgera prin cap să convingă pe Rotaru să-l finanţeze. Sau să-i mijlocească găsirea capitalurilor. Se sfia. Cine ştie dacă Rotaru ar accepta acest rol sau dacă ar fi bine să-i cunoască toate tainele? În orice caz însemna ca el să nu mai fie stăpân decât nominal şi la discreţia altora care să tragă sfori şi să-şi aranjeze situaţii pe spinarea lui… Totuşi, în străfundul sufletului, se temea mai mult de munca şi responsabilitatea ce le implică un cotidian. Era mereu pasiunea şi idealul lui o gazetă mare, bună, răspândită, dar când ajungea numai la gândul realizării, îl cupindeau toate îndoielile şi amâna chiar să-şi gândească planul până la capăt. Avea sentimentul că lucrurile încă nu sunt coapte nici în privinţa asta, ca nici în altele.” (p. 106).

Deşi slujesc întotdeauna anumite interese, ziariştii îşi clamează independenţa.

„-Slugă nu pot să fiu la nimeni, maestre! întrerupse deputatul cu mândrie. Prefer să sta acasă, să mănânc mămăligă cu ceapă… -Cine ţi-a cerut ţie aşa ceva? se minună Rotaru. -Nimeni! Şi totuşi, dacă aş scoate gazeta pe care inima mea o pofteşte, ar trebui să intru în solda cine ştie cui, fiindcă n-am bani! mărturisi Toma. D-ta însuţi îmi faci imputări, dar niciodată nu mi-ai oferit sprijinul… Iartă-mă că ţi-o spun! -Dar nici tu nu mi l-ai cerut, Tomiţă! zise zâmbind Rotaru. De altfel nu poţi oferi ceea ce n-ai! Eu nici nu mă pricep în ziaristică, şi nici bani nu am atâţia cât se pare că poate înghiţi un jurnal. -Sprijin nu înseamn numaidecât bani! când porneşti la un drum greu, merindea sufletească are importanţă poate mai mare ca cealaltă…” (p. 113).

Zilele de dinaintea lansării unui ziar au aceeaşi „culoare”.

„Zile de-a rândul Toma Pahonţu se adânci în socoteli şi planuri, studiind devize tipografice, făcând liste redacţionale, organizând administraţii… De prin sertare scotea la iveală proiecte vechi, muncite în atâtea nopţi, să le compare cu cele de azi. Jongla cu tiraje, cu cheltuieli şi încasări de mii şi zeci de mii de lei până ce cifrele îl spăimântau. Umbla din tipografie în tipografie să controleze preţurile, discută îndelung la Letea cu un director amabil despre tainele fabricaţiei de hârtie, interogă pe patronul unei agenţii de publicitate şi făcu vizite la câteva agenţii telegrafice. Dar în fiecare seară, când îşi recapitula pregătirile, îl cuprindea aceeaşi teamă de răspunderea ce vrea să şi-o ia pornind o întreprindere care trebui să coste sume enorme, când el deocamdată n-are nici un ban… Pentru că apucase să spună câtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar răspândit înainte ca el să se fi hotărât definitiv. La Cameră era interpelat deseori: când apare? Chiar unii miniştri îi urau izbândă, iar Motroc îi spuse direct să treacă pe la Industrie să stea de vorbă, lăsând să se înţeleagă că are să-i dea concurs. Belcineanu baremi dorea să afle cu precizie dacă va fi gazetă de partid sau independentă? Toate acestea, în loc să-l bucure, îl enervau tocmai pentru că nu se putea urni din loc. Întrebările şi interesul ce stârnea simpla anunţare a jurnalului îi prevesteau doar puterea ce i-ar procura-o un jurnal serios şi-i aţâţau ambiţia. -Ce faci, domnule director? îi strigă Titu Herdelea într-o zi frumoasă de sfârşit de martie, pe când dădea să intre la Continental unde lua dejunul cu un grup de deputaţi tineri. Am auzit că faci gazetă şi mie nici nu-mi spui!… Grăbit, Titu Herdelea voia să treacă înainte. Era unu şi un sfert, iar Niculina se îmbufnadacă nu se aşeza la amsă la unu şi jumătate. -Stai, bătrâne dragă, numai o secundă! se repezi Pahonţu parcă i-ar fi apărut salvarea. În chestia ziarului, trebuie neapărat să-ţi vorbesc!… -Dă-mi un telefon! Dar acuma n-am timp!… N-o ştii pe Niculina cu masa? În peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobândise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul, a avut posibilitatea să participe la atâtea şi atâte întemeier de ziare noi şi să cunoască tainele mari şi mici ale vieţii lor… Ascultă, cu mutra de circumstanţă a doau zi după-masă, expunerea volubilă şi nesfârşită a lui Pahonţu la mescioara retrasă de la Corso, iar la urmă întrebă: -Câţi bani ai? -N-am deloc. -Poţi să găseşti? -Cred că da… Depinde de sumă… -Ascultă, copile urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşită încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografie proprie, continuă şi azi să apară, bine-rău, indiferent, pe când dintre celelalte nici unu la sută nu mai există… Stai, mi se pare că ştiu eu o tipografie de ziar care ar fi de vânzare destul de convenabil! Lasă-mă să mă interesez şi pe urmă mai vorbim! Ziua următoare reluară convorbirea. Titu aducea precizii: cum e tipografia şi cât ar costa. Preţul nu era într-adevăr mare, relativ, touşi Pahonţu lăsă nasul în jos. -Aici e locul să te ajute Rotaru, dacă ţine la tine şi vrea să faci o gazetă care, fireşte, are să-i fie şi lui de folos! -Atâţia bani nu poate să-mi dea nimeni… „ (pp.114-115).

Pentru a edita un ziar îţi trebuie nervi de oţel.

„Titu se cruci. Ce l-o fi apucat oare? Uite, cine vrea să scoată gazetă! Habar n-are de gazetărie: “Aşa eram şi eu acuma douăzeci de ani… articole fulminante şi proteste şi revolt şi credeam că asta e presa!… Are să-şi mănânce banii, să-şi lase nevasta pe drumuri… mai bine nu-I spuneam nimic! Mâine –poimâine o să-mi facă imputări că eu l-am îndemnat… Are talent, are energie, dar nu face de meseria asta! Cu nervi de fecioară, nebună nu poţi duce o gazetă…” (p.115).

Ziariştii îşi fac griji când este vorba să plece de la o redacţie mai veche la una care abia se înfiripă.

„-Ascultă, domnule Pahonţu, noi vom face cum zici d-ta, dar ia bine seama să nu nenoroceşti pe Titu că pe urmă ai de furcă cu mine! Că Universul e jurnal mare şi plăteşte mai sigur ca statul, iar dacă părăseşte Titu un loc aşa de bun, apoi să nu ne pomenim într-o zi că ai făcut d-ta cine ştie ce de ţi-a murit jurnalul, şi noi să rămânem pe drumuri… “ (p. 118).

Întotdeauna s-a încercat justificarea violenţei unor articole prin delimitarea lor de trivialitate.

“În ciuda confraţilor, România a stârnit de la primul număr interesul marelui public. Scrisă nervos, avea un elan care cucerea pe cititor. Violenţa verbală, la modă în toată Europa de după război, cel puţin în presa de opinii directe, Pahonţu a adoptat-o, fireşte, impunând însă o ţinută: -Violenţa nu înseamnă trivialitate!… Violenţa e atributul firesc al avântului interior… Numai violenţa unei credinţi are valoare!… Şi exprimată cu talent!… Între violenţă şi înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatra ţigănească… În presa noastră numai ziariştii de origină ţigănească întrebuinţează înjurătura de-acasă crezând că astfel fac polemică. Noi suntem români, domnilor!” (p. 122).

Azi nu se mai oferă mandate conducătorilor marilor ziare, dar conducătorului unie mari televiziuni, da, semn că, totuşi, nimic nu s-a schimbat esenţial.

„România publică textul demisiei, iar Pahonţu găsi un prilej să o anunţe şi de la tribuna Camerei, ca astfel să fie înregistrată în Monitorul Oficial şi să ia notă toate ziarele, oricât de sumar, măcar în cadrul reportajului parlamentar. Ştia că gestul va fi preţuit de multă lume şi pe deasupra scăpa de povara partizanatului. Fiind liber şi dacă România va continua să progreseze în opinia publică, avea şi certitudinea de-a rămâne permanent în Cameră, orice guvern ar veni, de când s-a luat obiceiul de-a se oferi mandate conducătorilor marilor ziare.”(p. 123).

Viaţa mondenă şi presa se aflau în aceleaşi raporturi ca şi azi.

„Pahonţu cunoştea vedeta, cam trecută dar încă plină de temperament mai ales pentru un senator îndrăgostit. Îi spuse câteva cuvinte convenţionale; Macoveiu exclamă fericit: -Nu-i aşa?… Ce-ţi spneam?… Are să-i facă o bucurie imensă când va afla că ţi-a plăcut… Dacă vrei să o cunoşti, te prezint în antract… Ştii, artiştii au o sensibilitate extraordinară… Iar faţă de celelalte ar fi o distincţie… Mai ales că gazeta ta n-a prea fost drăguţă cu ea… Mi s-a şi plâns, sărăcuţa… Dar dacă i-ai spune două vorbe, cum ştii tu…” (144).,/p>

Directorii de ziare au o viaţă intimă destul de zbuciumată.

„-De-aproape o lună, de când s-a închis Parlamentul, îţi spun mereu şi mă amâni mereu, răspunde Herdelea. Te-ai apucat de prostii, dragă directore, şi pentru ele îţi neglijezi viitorul! Căci România e viitorul tău, nu alea!” (p.146).

Presa a creat şi creează evenimente atunci când ele nu se produc.

„D-na Niculina Herdelea se găsea într-o crâncenă dilemă din pricina soţului ei care nu putea să plece din Bucureşti în vara aceasta, fiind obligat să rămâie la România, de altfel ca toţi ceilalţi colaboratori, pentru a nu lăsa să lâncezească tânăra gazetă în lunile moarte când evenimentele interesante mai mult trebuiau create decât erau date…” (p.148).

Un ziar presupune compromisuri ideologice.

„-Fii sigur că în curând tot ce e viu şi curat în ţara asta se va pune în slujba liniei româneşti! spuse Toma grav parcă-ar fi vorbit din adâncime. Durerea mea este că nu pot servi mai dârz şi mai neîmpăcat linia asta! Că trebuie să fac destule compromisuri ideologice ca să poată exista gazeta… omul nu-şi poate trăi viaţa pe care o vrea inima şi credinţa lui, ci numai pe care i-o impun împrejurările!…” (p.153).

„Obiceiul presei şi al pământului” este ca presa să atace şi pornind de la problemele şi conflictele personale ale ziaristului.

„-Şi ai făcut foarte bine! Măcar de ai face la fel şi în altele!… Drept să-ţi mărturisesc, de-aceea nici nu ţi-am mai vorbit… Belcineanu, când mi-a povestit întâmplarea, era sigur, fără s-a spuie, că şi-a câştigat un nou duşman şi că o să-l ataci… În sfârşit, obiceiul presei şi al pământului. Are bietul om o experienţă teribilă cu ziarele… o să fie vesel când îi voi scrie ce mi-ai spus, dacă nu te supără?” (p. 154).

Presa a atacat întotdeauna oamenii, nu principiile.

„Când se convinse de efectul acestui fel de-a duce campania, Pahonţu repeta în toate consfătuirile redacţionale serale: -Atacul se dă întotdeauna cu obiectiv precis, în presă ca şi în război!… Îşi alegi duşmanul şi-l loveşti dârz. Omul interesează, nu principiile. Chiar când ataci o doctrină reuşeşti mai sigur personificnd-o într-un purtător al ei! Toţi duşmanii şi prietenii celui atacat te vor citi şi sevor indigna de formă, dar te vor aproba în sinea lor şi-ţi vor procura material, chiar fals… puţinii prieteni adevăraţi se vor intimida şi ei… Articolele de doctrină sunt pentru pensionari şi văduve care au timp să mediteze… „Într-adevăr, toată documentaţia i-o procurase un bun prieten politic al vicepreşedntelui Tănăsescu, revoltat (zicea el) de atâta ticăloşie, în realitate furios că a fost lăsat pe dinafară la întocmirea afacerii”(p. 156).

Psihologia lansării unei anchete de presă a fost şi a rămas aceeaşi.

„ Treptat-treptat, pentru că lumea urmărea cu pasiune „panamaua petroliferă”, toate ziarele mai mult sau mai puţin independente trebuiră să secondeze campania României,adăogându-i, în lipsă de documente, obişnuitele înjurături. Oficiosul guvernului căută timid să minimalizeze afacerea;o singură replică a României, cu însuşirea dovezilor publicate şi anunţarea altora, fu suficientă să înăbuşe orice veleităţi de muşamalizare… În sfârşit, primul ministru se simţi obligat să ia cunoştiinţă şi să se informeze. Rotaru, ministrul justiţiei, în plin concediu şi în sânul familiei la Mamaia, fu chemat grabnic la Bucureşti să încerce o dulce presiune asupra României… Noul mare păzitor al dreptăţii se consultă îndelung şi tainic cu pahonţu. Dorea să găsească o soluţie care să-l acopere pe el faţă de preşedintele consiliului şi pe Toma faţă de opinia publică. Pahonţu refuză orice aranjamente. Lui Rotaru nu-i displăcea campania, dar îi era teamă să nu fie acuzat de complicitate din pricina prieteniei cunoscute cu Pahonţu şi a zvonurilor care îl suspectau a fi inspiratorul dacă nu proprietarul şi stăpânul clandestin al României.„ (p.157).

Ziariştii au momente de tensiune în care se răzbună pe cei din familie.

„-Iartă-mă, porumbiţă dragă… M-am purtat ca un birjar… Virginia, scofâlcită de plâns, se sculă în picioare, tot atât de mirată ca şi adineaori când a început să răcnească. El o sărută pe obrajii săraţi de lacrimi. Încetul cu încetul se potoliră şi copiii. Pe urmă ea îi reaminti că s-au înţeles dinainte de plecare ca el să vie negreşit în primele zile ale lui septemvrie să-i ia din pricina băiatului care împlinea şapte ani şi trebuia dat la şcoală. Pentru mai multă siguranţă i-a şi scris, de acum două săptămâni, ziua şi ora plecării lor spre Bucureşti, dacă cumva el nu va putea veni să-i aducă… Toma recunoscu că are dreptate dar că el s-a zăpăcit şi a uitat toate, fiindcă a avut toată vara atâta bătaie de cap şi atâtea necazuri cu gazeta şi cu altele… Pacea se făcu deplină. Virginia îl şi compătimi că n-a fost în stare să-şi permită măcar câteva zile de odihnă… „ (pp. 169-170).

Nu-i aşa că parcă nimic nu s-a schimbat?