De câţiva ani, trăiesc cu impresia că mă aflu permanent în dreptul unei uşi prin care voi ieşi în clipa următoare. Sunt cu spatele la ea, privesc ce se întâmplă în cameră, mă implic, discut, iau decizii cu privire la ceea ce se petrece înauntru, dar mă gândesc permanent la ce e afară,la cum să deschid, cum să mă întorc, cum să fug. Probabil că voi rămâne în această stare până la capăt, până când voi fi scos cu forţa pe uşa pe care mi-aş fi dorit să o deschid eu, cu puterea deciziei şi a voinţei mele, cu speranţa că afară va fi mai bine.

I-aş mulţumi celui care ar avea puterea să mă exmatriculeze din presă, însă ştiu că nimeni nu are o asemenea prerogativă, nu mă pot salva cu mâna altuia, niciun prieten şi niciun duşman nu poate face nimic în acest sens.

Mă gândesc că poate fi o formă de bovarism, că afară nu aş fi neapărat mai autentic, însă regretul constă în aceea că nu pot experimenta fuga, probabil că ar fi o fugă pe ploaie, o ploaie de de proiecte, cu fulgere strălucitoare care să le lumineze. Am însă sufientă experienţă pentru a şti că toate ploile trec.

Închid discuţia, încă o dată. Mergem înainte, spre împliniri palpabile, lumeşti. Pe bancheta din spate, fetiţa mea a adormit.