Pândesc de câțiva ani ziua asta.
Îmi e de câțiva ani teamă că va veni.
În mai multe rânduri mi-am spus: gata, a sosit, asta este ziua aceea, are culoarea ei întunecată, gustul ei acru, mirosul ei rânced.
Nu era, mă înşeleasem, aveam să mai aştept.
Ei bine, azi, pe negândite, o sosit ziua.
Ziua în care trebuie să spun, sunt obligat să recunosc că am îmbătrânit.
Azi, este prima zi din ultima etapă a vieţii mele, de azi sunt bătrân.
A venit ziua execuţiei, momentul când, împleticit, trebuie să urc, cât de cât demn, pe eşafod ? Nici chiar aşa, dracul nu e chiar atât de negru.
Ştiu însă că bucuriile vor împrumuta ceva din culoarea bătrâneţii, că împlinirile vor avea gustui ei acru, iar visele vor mirosi rânced.
De azi, trebuie să fiu mai tolerant cu mine, să mă supun unor exigenţe mai laxe, să accept că atunci când dai înfrângerea afară pe uşă, ea intra înapoi pe fereastră.
Paradoxal, aş vrea să fac din perioada aceasta a vieţii cel mai bun timp.
Nu e greu, e simplu şi la îndemână, totul este să învăţ să ofer nu mai mult decât primesc, să vreau să-i am lângă mine doar pe acei oameni care mă vor lângă ei.
Nu vreau să sune patetic, nu insist, în fond prima zi de bătrâneţe nu mi se pare deloc tristă, odată trecut pragul totul sună ca o eliberare.
Ştiu că mai sunt atâtea zâmbete de primit şi de oferit, atâtea diminţi pline de sparanţă şi atâtea nopţi de exaltare, atâtea cărţi de citit şi atâtea călătorii în care să plec şi mai ales din care să mă întorc.
Ştiu că viaţa poate fi mai frumoasă.
Nu am împlinit o anumită vârstă azi şi nici nu mi s-a întâmplat ceva ieşit din comun.
Totuşi, sunt singur că azi e prima mea zi de bătrâneţe.
Să o sărbătorim cum se cuvine.

























Lasă un răspuns