A murit marea poetă Constanța Buzea.

Pentru istoria literară, m-am gândit să povestesc astăzi un episod comic, dacă nu chiar burlesc din viața poetei. Și dintr-a mea.

Eram, în 1974, student la Filozofie, secția Psihologie, și grozav de sărac. Videam cartela de masă și cumpăram cărți pe care, după citire, le revindeam la jumătate de preț și tot așa, până se epuiza suma. Făceam blatul la cantina din Grozăvești, împreună cu vreo douăzeci de colegi, săracii universității.

Deodată, miracol. Un fost coleg de liceu, Emil Pățaș, de care nu mai știam nimic, m-a căutat la facultate și mi-a spus următoarea istorie. Devenise șofer la Rm. Sărat și se îndrăgostise de o minunată fată care nu-l băga deloc în seamă. În glumă, mi-a propus să îmi dea 20 de lei pentru o poezie de dragoste care să o cucerească pe fata după care tânjea.

Cum și eu tânjeam după 20 de lei, pentru țigări și cafea, am scris imediat poezia, pe un colț de masă și mi-am primit solda.

Peste două săptămâni, cine mă caută iarși ? Amicul, desigur. Fetei îi plăcuse poezia și el mai vroia câteva. I-am scris în câteva zile 10 bucăți, pentru 200 e lei. Devenisem, de pe atunci, scrib profesionist.

Figura s-a repetat de câteva ori, o toamnă întreagă. Aveam bani, nu trebuie să îmi tot vând cărțile și să fac blatul la cantină.

Spre iarnă, Stelian Tănase, coleg cu mine într-un an mai mare, mă caută și-mi zice că va avea loc o ședință a cenaclului Charmides, al universității sau al facultății, nu mai știu, rugându-mă să citesc o poezie. De unde știa el că scriu poezii nu-mi aduc aminte, probabil mă lăudasem cu vreo ocazie că public versuri în ziarul local, ori poate văzuse grupajul făcut mie în Luceafărul de Geo Dumitrescu.

Am fost la cenaclu și…surpriză. La intrare, era un afiș pe care scria că poetul municitor Emil Pățaș va citi un grupaj din poemele sale. Drace !

L-am căutat din priviri pe amicul și i-am spus să se potolească fiindcă voi da totul în vileag. Mi-a răspuns cinic că poeziile sunt ale lui, doar le cumpărase cinstit.

Ne certam în fundul sălii când am fost strigat să-mi citesc textul. L-am turuit și am plecat de acolo trântind ușa. (Luasem o poezie din vraful celor vândute, fiindcă aveam o copie).

A doua zi, un student de serviciu m-a scos de la ore și mi-a zis că sunt chemat la decanat. Decanul, pe care îl vedem pentru prima oară, m-a informat că mă va exmatricula. Motivul ? Mi-l va spune poeta Constanța Buzea, care mă așteaptă la redacția revistei Amfiteatru.

Redacția nu era departe de Kogălniceanu. Am fugit până acolo, făcusem altetism de performanță, demifond.

Doamna Constanța Buzea m-a primit imediat și, ținându-mă-n picioare, mi-a spus că sunt un nenorocit de plagiator, un hoț care furase o poezie din opera tânărului poet Emil Pățaș, care semna Emil Patas și care tocmai avea o pagină pregătită pentru numărul viitor al revistei. Doamna Buzea mă ascultase citind la cenaclu și își amintise poezia.

I-am povestit chestiunea cu 20 de lei bucata, cu iubita șoferului, cu blatul meu de la cantină, tot…Nu m-a crezut, dar a intrat la bănuieli. 

Atunci, am avut o idee salvatoare. Mi-am adus aminte că într-una dintre poeziile vândute făcusem o subtilă trimitere la schizofrenie, eu urmând să-mi dau licența în psihopatologie cu cel mai mare specialist, poate singurul în țară, în psihosomatică, profesorul Gheorghe Ionescu. I-am explicat doamnei Buzea subtilitatea și modul în care o introdusesem în textul poeziei vândute.

A înțeles, s-a enervat, s-a amuzat, am scăpat de exmatriculare.

Peste câțiva ani aveam să public prima mea carte de poezie „Pasărea care ne strigă”.

Pe doamna Constanța Buzea nu aveam să o mai revăd.

Fie-i țărâna ușoară.