CUNOSCUTUL OM DE RADIO TEODOR BRUCĂR TRECE PRINTR-O ANUMITĂ ÎNCERCARE LEGATĂ DE SĂNĂTATEA SA. SUNTEM SIGURI CĂ VA REUȘI SĂ SE ÎNSĂNĂTOȘEASCĂ RAPID ȘI SĂ REVINĂ LA MUNCĂ. PUBLICĂM AICI ULTIMUL TEXT POSTAT PE BLOGUL SĂU, SPUNÂNDU-I : NU VEI COBORÎ DELOC, VOM MAI MERGE MULT TIMP ÎMPREUNĂ

Vreau să cobor! Nu mai vreau nicăieri. Gata, m-am distrat destul, simt că mi se pune un nod în gât. Ca în copilărie, când am vrut să fug cu circul.

Venea mereu, într-un anotimp incert, primăvara prea devreme sau toamna prea târziu, o căruţă. Avea roţi mari, de camion, pe capră stătea, veşnic afumat, Marele Maestru – Artistul. În spate erau păpuşile, săbiile pe care le înghiţea, porumbeii pe care-i extrăgea dintr-o căciulă veche, baticurile decolorate pe care le desfăşura fără să le înnoade, săculeţul cu bănuţii pe care ni-i scotea nouă pe urechi, trompeta; peste toate aruncase o prelată. Din clipa când se apuca să rupă bilete dintr-un soi de chitanţier soios, intram în lumea lui: la început cu spaimă şi curiozitate, apoi cu bucurie, cu încântare. Râdeam cu lacrimi când păpuşile lui se trosneau, se alergau, se înjurau, se pupau, după cum trăgea Artistul de sfori, de undeva de deasupra unui cearceaf pe care scria cu litere colorate neliniştitor, lângă căpăţâna unui leu îngândurat: CIRCU. Dar numărul care ne scotea din minţi, ne arunca în delir, pe care-l visam şi noaptea, era cu un păpuşel-solist. De ce i-o fi pus numele Vasilică nu ştiu, îl ţinea pe genunchi şi ăla turuia vrute şi nevrute. Îi punea întrebări, îi puneam şi noi, Vasilică răspundea ca la carte. Cine vorbeşte? ne întrebam înnebuniţi, pentru că Artistul nu deschidea gura, nici măcar nu-şi mişca buzele, iar în spatele păpuşelului nu mai era nimeni.

Marele Maestru făcea de toate cu plăcere, cu o luminiţă care i se aprindea în ochi când începea reprezentaţia, apoi, la sfârşit, când plecam care-ncotro, i se stingea sfârâind. Lumea zicea că-i un om rău şi ne sfătuia să-l ocolim. Nici acum nu cred că era rău, ci foarte singur. Îşi stabilise cartierul general la marginea oraşului, ne duceam până acolo să-l spionăm, n-am înţeles cum se putea hăhăi cu noi noaptea un om care ziua scotea flăcări pe nas. N-am înţeles de ce era noaptea vesel, ziua trist. “Asta-i viaţa de artist”, se mulţumea tata să-mi recite, cu aerul că ştia mai multe.

Într-o dimineaţă confuză, ca alea care miros a bere trezită, oamenii l-au găsit pe Artist zăcând lângă căruţă, cu ochii larg deschişi, cu privirea îndreptată departe, spre cer. Razele soarelui lingeau gamela din care l-am văzut de atâtea ori mâncând. Trompeta cânta singură, porumbeii ciuguleau tacticoşi pietricele. Însă Vasilică dispăruse. Fugiseră şi „Mireasa”, „Hoţomanul”, „Vardistul”, „Zgârcitul”, „Popa”, „Prostănacul”…  Unii povesteau că i-au văzut îndepărtându-se grăbiţi, cu mânuţele lor de lemn bine lustruit pătate de sâng.