Pentru ca scriu (aproape) zilnic un editorial politic, articolul meu saptaminal vreau sa fie altfel. Va expediez astazi citeva texte prelucrate incit sa fie scrisorile mele catre destinatarul necunoscut, catre acele cititoare al site-ului si ale editiei printate pe care nu numai ca nu le stiu, dar nici nu se pune problema sa le stiu vreodata. Sint scrisori sentimentale, pe care nu le voi publica niciodata intr-o carte, daruindu-vi-le voua ca sa faceti cu ele ce veti pofti. Se stia inca de la zidirea lumii ca palmele noastre vor face dragoste. Degetele s-au recunoscut dupa milioane de ani. Ce dor le-a fost! Zece degete ca un roi de fluturi longilini rotindu-se incet. Apoi, palmele se cuprindeau pe rind, ocrotindu-se una pe alta de disperare. Nu aveam curaj sa privim aceasta orgie casta. Se desprindeau palmele din incheieturi si zburau ascunzindu-se dupa soare. Noi le sopteam ca sint libere, ca pot zabovi acolo inca o clipa. Incordate, trupurile incepeau sa isi inteleaga destinul. Singele tau ii cadea stapinei sale-n genunchi recunoscindu-si tradarea. Singele meu se facuse pumnal siroind de dor. Cele doua causuri se inchideau ca niste porti de castel de nisip. Se deschideau apoi in asteptarea noastra, calatori insetati. Din cer, cadeau frunzele pomului cunoasterii binelui si raului. Si dintr-o data am inteles ca ajunsesem intr-un Rai de dinaintea Raiului. Obositi, ne-am chemat inapoi palmele ca pe niste soli ai unei paci grele. Se facuse seara, umerii nostri isi faceau promisiuni de intoarcere. Cele doua palme adormisera ca aripile aceluiasi albatros ranit. Asa s-a scris cronica celei dintii mingiieri. Vestea s-a raspindit deja pe intreaga planeta a increderii. / Pasii nostri trecuti se inchina ca la niste zei in fata pasilor nostri de azi. Ceea ce am facut este pulbere in piata cetatii careia ii sintem regina si rege. Pasii nostri impreuna sint putini ca exemplarele unei specii in disparitie. O specie trista si demna de flori cum nu mai exista in nici o gradina. Acum, mergem unul spre celalalt incet, ca ivirea zorilor unei planete stighere. Cindva, ne vom atinge precum o mare tinara de unicul ei tarm. Cit a asteptat stinca aceasta sa ajunga la valurile care o rotunjesc! Punem talpile pe urmele lasate de noi dinaintea nasterii lumii. Tu faci pasul spre mine ca si cum ai venii chiar acum din trupul mamei tale. Eu pasesc catre tine ca un orb condus de un ciine fericit. Unde ne vom opri in imbratisare? Vom fi din doi unul, apoi niciunul. Imi dai talpile tale cind vreau sa pasesc pe ape. Iti dau talpile mele cind trebuie sa treci prin foc. Pasii care duc spre noi sint rari, ca bataile inimii lui Dumnezeu adormit. As vrea sa Il trezesc din somn cu o rugaciune soptita. Nu dorm, spune Domnul, tocmai ii faceam ei un pas din coasta pasului tau. Ca sa fiti vesnic pas de barbat linga pas de femeie. Mergeti acum, in pace. Eu va dau marul acesta. Mincati-l… / Saruturile pe care le-am dat altora au fost corabii pe stinci. Sarutul nostru va fi o mare plutind pe alta mare. Acum, nu stim nimic despre asta. Buzele tale au radacini adinci. Buzele mele sint ninse de zapezi murdare. Sa nu ne facem iluzii, gura imi este plina cu cadavrele multor cuvinte. Gura ta abia acum naste un sunet inabusit din fasa. Sarutul acela va fi precum intiia joaca a unor pui de animale vinate. Va fi apoi ca prima ploaie peste o iarba speriata de atita cimpie. Va deveni speranta ranita, renuntare crutata, calau sinucis. In miezul lui se va gasi iertarea mea ca existi si acuzatia ta ca mai sint. Sarutul acela va fi ca o lupta a tatilor nostri si ca o impacare a mamelor. E inca in munti sarutul nostru, abia l-a nascut o lupoaica flaminda. Acum porneste fiara la vinatoarea cea crunta. Pe fostii nostri iubiti ii cauta si cu singele lor hraneste odrasla. Va creste sarutul salbatic si necrutator, apoi va cobori din paduri. Il vom astepta sa ne sfisie. Martiri ce se roaga in genunchi, fericiti. / / Cuvintele ce mi le spui sint albine triste care nu cred in flori. Imi zidesti in urechi faguri pe care ii umpli cu o miere facuta scrum. Cindva, zidurile unui castel al culesului s-au prabusit peste tine. In toate gradinile vezi pomi in ruine si ierburi spinzurate de cer. Traiesti intr-o vara pe care nimeni nu a vazut-o goala. Fugita de pe o planeta vandalizata de vinturi in zale de ploi. Imbracata intr-un verde de imprumut si o lumina prea strimta, care isi poarta cu demnitate distanta de soarele nou, inca strain. Nu iti promit decit o asezare a anotimpurilor in jurul mesei tale. O rotire convalescenta a vremii si o vindecare ca un copil adormit. Vino, cuvintele tale vor deveni albine tinere care se joaca de-a mierea. Cind vei ajunge, nuntasi de piatra vor striga sa le aduca inapoi vinul fugit. / Asa am cunoscut-o: era ingerul meu de pe umar si parea femeie. Barbat fiind, am inceput sa imi apar ingerul care ma apara. Am vrut, din prea multa dragoste, sa fac sex cu ingerul. I-am spus ca trupul e doar o lumina solida. Ca oamenii sint cruci care se culca una cu alta. Brusc, am devenit materie pentru care nu se roaga psalmii. Si el cauta insetat un strop de singe in Rai. Vazind ca imi chinuiesc ingerul, Dumnezeu m-a intrebat: Vrei sa stii cita dragoste trebuie pentru ca ingerul tau sa aiba buze si sini? Iti spun, dar mai intii trebuie sa muti niste munti din loc. / Intre timp, ne imprumutam altora cu sentimentul datoriei implinite. Partidele de sex vin si pleaca precum trenurile unei gari mute. Ce frumoasa esti, ca un chip zimbind din interiorul ghetarului. Cele zece porunci alearga despletite si goale in jurul tau, stapina. Eu plutesc ca un cuvint fara vocale peste o mare incremenita. Niste munti dau semne ca vor sa plece din loc sub puterea dragostei. Totusi, obisnuinta trece ca un desert peste pragul caselor noastre. Pun piine si vin pe masa asteptind sa se faca trupul si singele tau. Bolborosesc liturghii, maninc piinea, beau vinul si spun ca ajunge. Ai fost putin a mea dar mai mult decit sint al meu. De aceea in fiecare seara marturisesc ca existi. Celalalt asteapta sa se faca trupul si singele tau piine si vin. / Cit timp vom face dragoste, nu va mai pieri nimeni pe pamint. Mamele copiilor muribunzi asteapta imbratisarea noastra. Palmele ni se ating deja, un vint de speranta strabate lumea. Ne sarutam si ferestrele spitalelor se deschid la unison. Altfel cine ar putea ierta acest munte de dorinta? Nimeni nu ar intelege tandretea indelung tainuita. Vom arata atunci limbii romane de ce singele nu are plural. Moartea asterne cearsafuri pregatita sa isi primeasca mirii. Noi nu avem nici un sens, doar dragostea noastra are. / Acum, nu ma iubesti, nimeni nu iubeste aerul, inspiri si expiri. In curind voi fi precum apa pe care nimeni nu o iubeste, o bea. Apoi, voi fi ca pamintul de sub talpile tale, nu il iubesti, il cauti. Dupa aceea voi fi precum focul, nici pe el nu-l iubesti, il aprinzi. Abia dupa epoca aerului, apei, pamintului si focului, vine epoca omului. Omul pe care il respiri, il bei, il cauti si il aprinzi. Cu bucurie vei recunoaste ca te-ai indragostit de aerul mereu ignorat. Vei spune tuturor ca iubesti apa pentru toata setea care ti-a fost. Ca abia acum talpile tale calca pe un pamint care le mingiie. Si in sfirsit focul care alta data ardea lumineaza si incalzeste. Vei marturisi toate acestea si nimeni nu va crede ca vorbesti despre om. Un om numit G. S., nascut din femeie, renascut prin femeie. / / Semnatura: