Ion Maria, nascut la 28 octombrie 1961, in comuna Grecesti, Dolj, profesor de istorie la Liceul „C. D. Nenitescu” din Craiova, semneaza volumele: „PATMOS”, 2002 (premiul de debut al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor), „BALENE ZBURAND”, 2003. Liviu Antonesei afirma despre poezia sa ca nu este nici contrafacuta, nici supusa modelor, ca avem de-a face cu o poezie esentiala, in care elanul liric este foarte bine controlat. Sa ne apropiem de aceasta poezie pentru a simti sensibilitatea intr-unul din cele multe moduri cu putinta: „traiesc aici/la limita unde zidul/devine cer si plamanul flutura/in aer/ca un steag/traiesc aici unde/tristetea este curcubeu/de sentimente/si ia pentru sine totul/iar mie nu-mi lasa/decat un zid gol/pe care cineva/a desenat/un copil fara inima”. Iata un tablou sufletesc in plina miscare, sustinut prin functia sensibilitatii care sta adunata ca un resort in zona aflarii pietrei filosofale a existentei. Din ce natura profunda rasar, din ce necesitate, aceste versuri? Facerea lor (cu durerile facerii), inchegarea lor ca arta, soarta lor a fost hotarita „Dincolo de zid”, ora nasterii lor fiind o relatie mediata de poet sau poate conceptul unei actiuni si morfologii divine: lui i se reveleaza, el gaseste „cuvintele potrivite”, le aglutineaza pe cele rigide si elastice, pina izbuteste sa le aduca la un maximum de „imitare” a precuvintelor, a vibratiei lor proprie.Ca si in cazul muzicii, poemele cinta golul, cinta tacerea dintre cuvinte, ca si in cazul culorilor pe o pinza, care inceteaza sa mai fie identice cu sine, incepind sa fie numai vibratii nu ca ceva „ce este”, ci ca ceva „ca este”, printr-o unica realitate bipolara care se transfera in totul fiintei sale poetice, operatie de transfer de fiinta absolut indispensabila (de unitate-pluralitate, adica de analogie si rezistenta), fara de care poezia s-ar sufoca. Este vorba despre modul ingenios de a pune punctul pe un anume fel de sensibilitate pe care, in poezia aceasta, o gasesc sublima, o poezie in primul rind a starilor, a senzatiilor. Eram obisnuita cu realitatea alb-negru a scriiturii contempoarne in genere, din care lipseste componenta spirituala, dar aici am gasit acea „religie” de fiecare zi, nu doar de sarbatoare. Ei bine, poetul nu se sprijina pe nimic altceva decit pe „aura cuvintelor”. Cuvintul pentru el devine posibilitate. Posibilitatea „extragerii din om”, a dezgolirii prin poezie, pentru ca, spune poetul, poezia este o „prelungire a corpului care va creste din el precum unghiile, si dupa ce el nu va mai fi”. Devine modalitate de autocunoastere, de descoperire a celuilalt si implicit a unei lumi aflata in posibilitate. El apeleaza in primul plan la semnul lingvistic, iar in plan secund la simturi, drept garantie pentru continuitate. Prin rotunjimile semantice, descopera nu doar spatiul pe care-l locuieste, ci timpul peste care vrea sa stapineasca in mod constient, stapinind limbajul si chiar pe sine insusi in tonalitatile cele mai sensibile.Apropierea de Domnul creaza senzatii inedite, un joc curat, de o finete aparte, lirica nefiind comuna, nici edulcorata. Prin Domnul se cauta si bine stie ca imuabilitatea se afla in sensul unic al cuvintului prin chiar multiplicitatea lui creatoare: „noaptea/cand nimeni nu ma vede/rusinat/ma extrag din om/si ma transform/in poet/atunci Dumnezeu/imi pune cerul deasupra/ca pe o palma/protectoare/si ma tine aprins/cum tine aprinse/lumanarile de sarbatori”. Versul este decongestionat de greutatea materiala prin plasarea strategica a divinului care ofera o lume a trairii pure. In acest punct totul se simte, pentru ca elementul generator nu ar fi putut fi altceva energia suprema. Ea gliseaza perfect pe vectorul emotie: „astept mereu in camera mea/un Dumnezeu ce nu mai vine/il astept si-l desenez/in joaca/asa cum cred eu ca ar fi/un tip cu joben si mustati/descins din Paris in camera mea/astept un Dumnezeu/cum astepti o iubita”. Ortega y Gasset vorbea despre omul care semnifica.Ion Maria este semnificativ prin expresivitatea multipla, prin pasiune pentru sintagma prin care caligrafiaza nu doar semnele materialitatii, ci si starile lor, prefigurind revelatia cuvintului, caracteristica acestui tip de poezie, in sensul intelegerii dramei cosmice. El, poetul? Doar stapin peste clipa, martor-privitor la spectacolul universului, trecind declarativ si cu mult noroc peste fiecare silaba, cu mare grija, ca intr-un joc de-a creatorul, asumindu-si de fapt starea mimetica. Spectocolul este un pergament, iar noi ne citim pe noi prin el, intram in jocul scrierii cosmice, luam elementele acestuia, le incarcam de simbolurile propriilor noastre stari. El exceleaza in analiza vagului, tacerii, sentimentelor adinci, care nasc dialoguri interne. Pe acest discurs pariaza poezia sa, pe nucleul verbal nesupus mortii. Intre ideea de innoire si eludarea unor canoane, poetul gaseste un drum care il pune in valoare. El scrie cuvintele iar Dumnezeu pune spatiile albe…Semnatura: Maria Diana Popescu