In 1996, parca in ajunul Craciunului, Romeo Nanu, care se alesese deputat din partea taranistilor, si cu al sau Sancho Panza pe nume Sovar l-au chemat pe la unsprezece noaptea pe prefect sa le aduca cheile de la birou. Aveau domniile lor pofta sa ocupe Prefectura chiar de Craciun, ca sa ramina in istorie cu o fapta glorioasa. Daca transferul cheilor s-ar fi facut normal, relatia mea profesionala si umana cu Constantin Nicolescu ar fi fost fara indoiala alta. Am auzit ca la Prefectura a fost in noaptea aceea un chef de chef, iar Sancho Panza statea cu picioarele pe masa si se servea cu whisky. Chiar daca nu ar fi adevarat, e graitor pentru oamenii respectivi si pentru atmosfera de atunci. Trebuie sa spun despre mine ca ma surprind si eu facind anumite gesturi care pot parea excesive. Modul in care a fost izgonit de la birou fostul prefect m-a facut ca in prima zi de munca ce a urmat evenimentului sa ma trezesc pe la 5,30 dimineata. Eu, care ma trezesc la 9 ! La ora sapte fara un sfert, eram la IATSA, in fata micului birou directorial pe care stiam ca si-l va prelua, dupa mai putin de doi ani de absenta, Constantin Nicolescu. Ce cautam eu acolo ? Pur si simplu doream sa imi exprim si altfel decit prin scris solidaritatea cu cel care, credeam si atunci si cred si acum, nu meritase un asemenea tratament. Poate ma motiva si o curiozitate de ordin psihologic, adica voiam sa vad cum e sa fii important si sa te intorci de unde ai plecat, ce stare il poate bintui pe acel personaj in acele momente. Stapinul biroului a venit la slujba la 6,45, insa nu avea chef de vorba, era ingindurat, spunea ca taranistii se vor razbuna pe cei care guvernasera pina atunci si, in plus, vor guverna haotic. A avut dreptate pe jumatate, in sensul ca noii guvernanti nu au avut coerenta nici macar cit sa se razbune, daramite sa mai si guverneze. L-am mai vizitat, din cind in cind, pe fostul prefect in biroul sau de director, nu atit din cauze jurnalitice, cit din placerea de a discuta cu un om pe cit de echilibrat, pe atit de profund in gindire. Pe de alta parte, trebuie sa recunosc acum ca din punct de vedere politic il credeam pe acest om terminat, chiar inainte de a fi putut da masura calitatilor sale.Doua intimplari au fost decisive in formarea imaginii mele despre Constantin Nicolescu, una petrecuta inainte de intoarcerea sa la IATSA, alta, dupa. Intr-o zi, am iesit amindoi la plimbare printr-un parc si, cu multe precautii, mi-a spus ca pentru un post de senator din partea PDSR Arges va candida Nicolae Vacaroiu. Am fost extrem de intrigat, de dezamagit. Aveam impresia ca omul care pasea linga mine ar fi vrut sa intimpin cu citeva articole favorabile candidatura unui prim-ministru care, in conceptia mea de atunci, era o relicva comunista, un functionar de duzina si, colac peste pupaza, un betiv patentat. I-am spus interlocutorului meu ca, la prima ocazie, vreau sa fac un lung interviu cu Nicolae Vacaroiu. Ocazia s-a invit repede si i-am spus celui pe care abia il cunosteam ca doresc sa inregistrez o discutie de doua ore si mai vreau sa beam un pahar de whisky. Eram curios cam cite pahare va da pe git Nicolae Vacaroiu in cele doua ore de interviu. Ei bine, nu l-a terminat nici pe primul, in schimb mi-a oferit o analiza atit de serioasa, de aplicata si de interesanta a situatiei economice din tara, incit am ramas traznit. Deci, omul pe care miza Constantin Nicolescu nu era nici alcoolic, nici ingust la minte ?! Mai, sa fie…Peste doi ani, aveam sa lucrez cu distinsul economist si marele om politic Nicolae Vacaroiu la cartea „Rominia jocuri de interese”, ce avea sa se vinda ca piinea calda, in zece mii de exemplare. Cartea este acum la bibliografia multor lucrari de autori romini si straini, iar cea mai frumoasa apreciere a fost a unui simplu cititor care, peste ani, mi-a spus ca o pastreaza pe noptiera, alaturi de Biblie, fiindca il ajuta sa inteleaga ce se intimpla cu Rominia. A doua intimplare semnificativa pentru mine a avut loc dupa ce fostul prefect se intorsese, invins, in biroul de unde plecase. Ne vedeam, dar ne vedeam rar, fiindca altele erau atunci figurile politice la moda. Practic, Constantin Nicolescu, desi aparuse in structurile de conducere ale PDSR de la Bucuresti, desi incepuse sa aiba tot mai multe contacte cu oameni importanti din partid, desi era, practic, liderul filialei argesene a social-democratilor, raminea un simplu director, a carui opinie conteaza mai mult sau mai putin. Nu aveam de unde sa stiu ca pregatea minutios revenirea. Era, pe vremea aceea, Constantin Nicolescu un om interesant pentru subiectele la ordinea zilei ? As raspunde mai mult negativ decit pozitiv. Imi era prieten ? Nici vorba de asa ceva. Si atunci, cum se face ca atunci cind mama mea a trecut in lumea celor drepti, fostul prefect si actualul director m-a sunat sa ma intrebe daca ma poate ajuta cu ceva ? Scrisesem eu vreun articol elogios despre domnia sa ? Nici vorba. Mai mult, ii trintisem in ziar, de fapt in nas, o anonima defaimatoare, chiar in prima zi de prefectorat. I-am multumit politicos, nu aveam nevoie de nimic, dar de atunci inainte am fost atent, foarte atent la acest om.Politicienii nostri se poarta cu ziaristii nefiresc, vad in ei un dusman feroce, cu care pot avea scurte perioade de armistitiu. Ziaristii se poarta cu politicienii bizar, ca si cum i-ar socoti a priori vinovati de ceva anume. Sunindu-ma sa imi transmita condoleante si sa ma intrebe daca ma poate sprijini cu ceva, Constantin Nicolescu imi demonstra mie, care avusesem si mai aveam sa am cu prefectii fie procese dure, fie scandaluri rasunatoare, ca e un om normal. (Va urma).