Cu „ochii luminii” ne priveste aceasta carte a unui autor preocupat indeosebi de relatia organica intre religie si cultura, planind asupra timpului in marea lui trecere, inmugurind la granita a doua mari teritorii, Biblia si Blaga. Editia bilingva, romana-engleza, cea de-a douazeci si cincea carte a poetului Leon Dura, doctor in teologie, e o carte frumoasa, intelegind acest lucru in toate aspectele, incepind de la obiectul in sine, un format aparte cu o coperta bine gindita, o carte care tradeaza o fire extrem de sensibila, care se vindeca de mereu amagitoarele ochiuri de apa lumesti („Teama de-a fi om inabuse/Putinta de a ajunge la cer…/Teama de fi om topeste bulgarele/De sare din mana ingerilor./Ce greu e sa respir neputinta veacului meu”), de ceea ce ni se infatiseaza sub ochiul nostru cel vesnic cazut in eroare, cu balsamul metafizic al unui „ochi al luminii divine”, care aluneca evanescent peste suprafata lucrurilor, in cautarea unui relief stabil, a unui taler care sa cintareasca pentru ultima oara fiinta inainte de cufundarea in Marea Lumina; in cautarea unui ritual orfic in care un preot arhetipal oficiaza taina iubirii dincolo de orizonturile privirii, unde o aripa de inger rostuieste magica ingemanare dintre „prevestirea presupusului declin si starea de deruta, incordare, coliba aruncata pe-naltimi”, scriindu-l pe poetul Leon in tremurarea unui ochi de lumina menit sa despice tainele: „Ingerul saruta indoiala fiului fugar./Dunarea la Viena a ramas aceeasi…/Valsul s-a schimbat”.Sint convinsa ca iubitorul de poezie va aprecia ca atare aceasta mica bijuterie. Trecind acum la interior, cartea are o montura complexa, diversitatea registrelor e tinuta sub control, aparentele conduc la un soi de „tratat” de poezie delicat, subtil, abia soptit, sublimat uneori in metafore, semne si „abandonuri”, litofanii mistice prefigurate cind de o „inocenta” careia ii odrasleste priviri pe dinauntru, cind de „trupul apelor” din care izvorasc „lacrimile lui Ovidiu” sau metamorfoze si identitati contemporane („Europa timpului meu”) sau simboluri primordiale („Oul”), distilind in timp ipostaze inedite ale fiintei, distante geometrice, modulind drumul luminii spre si dinspre retina; gesturi imponderabile frizind cu pipaitul lor, ca intr-o elegie de Rilke, relieful materiei. Cine este poetul Leon Dura, unde-i este fiinta autentica, cum i se profileaza in cosmosul interior si in cosmosul cel mare? Sint taine dincolo de cuvint. Ceea ce cititorul poate gusta, pipai si, eventual, rasfoi intre degete este fiinta lui paminteana. E mult? E putin? Un spirit postmodern ar raspunde zimbind. In poeziile sale „ochiul de lumina” se contopeste cu timpul care se stinge, viata noastra este vecinatatea aceasta subreda care este realitatea, este darul firesc de a merge catre neant. Dintr-o astfel de perspectiva, de referentialitate teologica, poezia preotului Leon Dura urmeaza un traseu al religiozitatii ca semn liric, nu in chip ostentativ si nici psalmic, chiar daca spune: „Sufletul plinge odata cu mine…/Foamea de libertate…/Strangeam din dinti abandonat de soarta/Simteam in suflet nesperata libertate”.In acest mic volum (33 de poeme) dam de acele structuri poetice cu dubla cheie/dublu discurs, dam de structuri lirico-epice de expresivitate, in cadrul postmodern al disparitiei granitelor dintre genuri. Un discurs unitar, impunind o voce autentica in poezia de azi, o voce cultivata din vocatie, din viziune artistica, cu o aura speciala si intr-un stil inconfundabil, ingemanare de confesiune, parabola, aforistica, precepte morale, legi si principii metafizice, amestec de inteligenta si de benefice „observatii”, de spirit traditional aristocratic dar si de spirit modern al competitiei, de insingurare a inteleptului in meditatie. Cum spuneam, structura plachetei este complexa: poezii cu fina ironie, poezii cu infinita umilinta (dublul discurs, dubla cheie de la inceputuri). O carte care, pe linga teza, nu contine si antiteza, nu este implinita, nu poate constitui, asadar, o valoare. E vorba despre o „stiinta poetica” disciplinata dupa toate regulile si ridicata la gradul imagistic al „nefericitului mileniu trei”, ea facind astfel apel, in acelasi timp, la simturile si emotiile estetului/iubitorului de poezie, stirnind admiratie pentru rigoare, pentru inventivitatea imaginilor. Pentru pasionatii de postmodernism literar, cit si pentru iubitorii de poezie cu gusturi mai „clasice