Omul este imaginea lui Dumnezeu despre Sine, este Dumnezeu asa cum isi inchipuie El ca trebuie sa arate pe dinafara. Caci privirea lui Dumnezeu este intoarsa in El insusi, El nu vede decit in interiorul sau, asa este natura Lui, sa nu trebuiasca sa vada in afara Sa, de vreme ce dincolo de El nu mai este nimic sau, daca vreti, este Nonexistenta. Chiar si atunci cind, ca Om, ajunge la suprafata sa, El nu priveste decit tot inspre Sine, El fiind singura realitate care-i atrage privirile. Sigur ca in alte regiuni ale universului Omul poate sa arate altfel, dar peste tot el este Dumnezeu intrupat in forma constienta de viata, adaptata la conditiile concrete de loc si de timp, specifice unei anumite zone din universul care, de fapt, este corpul sau. Astfel, in tendinta de a iesi din Sine, Dumnezeu puncteaza intreg universul, respectiv corpul sau, cu prezenta Sa in forma constienta, Constiinta fiind atributul divin definitoriu in universul material, expresie a fiintei lui Dumnezeu la granita cu Nonexistenta.Omul este sfirsitul lui Dumnezeu si, totodata, prilejul unui nou inceput, un inceput ratat insa, din cauza ca Omul inca nu a aflat cine este el cu adevarat. „Eu sunt Alfa si Omega”, se recomanda Iisus, Inceputul si Sfirsitul, in unitate indisolubila si intr-o alternanta in cadrul careia Omul este piatra unghiulara. Moartea este sfirsitul, iar Invierea, inceputul, dar in substanta aceleiasi realitati entitare, omul care moare fiind, simultan, omul care invie. Pentru ca voi sa intelegeti aceasta, Dumnezeu s-a aratat voua ca Om, prin Iisus Hristos, si a murit „in fata voastra”, asigurindu-va astfel ca, din moment de El accepta sa moara, Invierea urmeaza in consecinta, ca un fapt inevitabil.Nu a mai considerat necesar sa si invie in public; daca El, ca fiinta nemuritoare, indestructibila, vesnica, este gata sa moara in fata oamenilor, ce sens mai are sa se arate si inviind? Nu se subintelege ca va invia? In plus, daca moartea Sa a putut sa o lase pe mina Omului, sa fie opera lui, atunci si invierea sa fie tot opera Omului! Asupra acestui aspect ne-a atentionat Iisus inca din timpul vietii sale materiale, vorbindu-ne despre nasterea din Duh, sau nasterea din nou. Inainte de toate, prima conditie ca sa te nasti din nou este sa mori inaintea mortii trupului. Adica sa omori animalul din tine si sa incepi sa simti ca Dumnezeu! Sa mori in tine ca animal dominat de instincte, urmarind scopuri si pasiuni egoiste, condus de dorinta de dominatie si asuprire a celuilalt. Sa faci toate acestea din proprie vointa libera, ca urmare a unei constientizari extrem de clare a propriei identitati divine, a nemuririi care te caracterizeaza dincolo de aparenta efemeritate. In tot timpul vietii, vedem cum la un capat e nasterea, iar la celalalt, moartea, la fel cum pe bolta vedem intr-un punct rasaritul, iar in altul, apusul. Si daca, prizonieri ai iluziei, ne-am grabit sa credem ca totul se invirteste in jurul Pamintului, pina la urma, invingind facila evidenta, ne-am corectat punctul de vedere, a venit timpul sa ne corectam si acest punct de vedere in virtutea caruia moartea inseamna sfirsitul vietii. Bineinteles, Biserica se va opune cu inversunare, asa cum s-a opus heliocentrismului, cum se opune inca evolutionismului, trebuind pina la urma sa caute si sa adopte un limbaj care sa nu se suprapuna total peste demonstratia stiintifica. Deocamdata insa stiinta pare sa nu fi ajuns in stadiul de a putea sustine ideea nemuririi, asa ca Biserica inca mai poate vorbi despre Inviere ca despre un fapt care se va intimpla cindva, printr-o interventie directa a lui Iisus Hristos, care va scoate Moartea din circuitul vietii. Este aceasta ca si cum ai scoate apusul din miscarea Soarelui. Ce ar mai ramine din aceasta miscare? Si daca am scoate moartea din viata omului, despre ce viata am mai putea vorbi? Asa cum Soarele nu moare in apus si este acelasi Soare care apare in rasarit, la fel si sufletul omului nu dispare in moarte, ci este doar o trecere de la ziua (sau noaptea!) vietii materiale, la noaptea (sau ziua!) vietii imateriale, fiind vorba de acelasi suflet care, la un moment dat, se naste din nou sub cerul vietii sale eterne.Asadar, revedeti Invatatura lui Iisus si retineti mai ales ceea ce spune El despre nasterea din Duh. Este Invierea din timpul vietii trupesti, care survine in urma unei interventii proprii directe, cu bisturiul vointei, asupra tumorii egoismului de care este bolnava intreaga natura umana, tocmai datorita stresului pe care-l traieste la trecerea prin dreptul pamintului, prin pamintul vietii sale materiale. Iisus Hristos ne invata sa inviem noi insine ca si cum ne-ar spune ca nimeni altcineva nu ne va invia, ca, de fapt, nici nu se pune aceasta problema de vreme ce Invierea oricum se va produce in cazul tuturor, fiind, impreuna cu Moartea, un moment esential al vesniciei fiecarui suflet. Foarte important este insa ca moartea trupului sa ne gaseasca deja inviati. Sa inviem in timpul vietii materiale ca sa murim cit mai vii si, astfel, sa traim cit mai plenar, ca intr-o Imparatie a libertatii si fericirii, perioada dintre apus si rasarit, dintre Moarte si Inviere! Iar a fi cit mai viu, in litera si spiritul Invataturii lui Iisus, inseamna a fi cit mai iubitor de semeni si de Dumnezeu, cit mai daruit celuilalt cu toata fiinta ta, cit mai detasat din legaturile care vremelnic inlantuie sufletul pe stilpul clipei trecatoare.Semnatura: Constantin Smedescu