Id-ul meu era tobasparta, dar asta nu fiindcă mi-ar fi plăcut cartea lui Bohumil Hrabal, ci pur şi simplu pentru că de la o vreme mă consideram a fi o simfonie din care nu se mai aude decît toba.

Mi-a dat imediat accept şi mi-a spus că ştie cine sînt, „omul-care-dă-o-carte-pentru-un-fund”.

– Numai tu, a zis, puteai să ai un asemenea nickname, ceilalţi care mă caută se recomandă a fi needyouforsex sau robydoc sau, pur şi simplu, raz_van, ori pe tine mă aşteptam să te cheme sarmanuldionis sau joculcumargeledesticla…

Îngheţasem, mi-am dat seama că nu e ceva în regulă, tăceam, fugisem să îmi torn un pahar întreg de whisky şi acum aşteptam cu ochii pe ecran să vină comentariul final, să îmi spună că totul a fost o glumă, că dealul cu romanul contra douăzeci şi patru de ore din viaţa ei e ceva de povestit prietenilor, doar nu mi-aş fi închipuit că o asemenea minunăţie de femeie se poate dărui unui sciitor, oricine ar fi el, J.D. Salinger sau Coelho în persoană, exemplele fiind la extreme, apoi am văzut că a început să scrie şi a apărut ceva ce nu ştiam cum trebuie interpretat.

– Termină cartea şi mă voi culca cu tine în ziua în care pui ultimul punct.

– Îţi mulţumesc din suflet.

– Te grăbeşti mulţumindu-mi, fiindcă mă voi culca cu tine, dar nu voi fi a ta, iar tu vei vrea să fiu, îmi vei spune asta, la început timid, apoi din ce în ce mai ameninţător, o vreme în genunchi, iar după aceea în poziţia lui homo erectus, pentru ca într-un tîrziu să regreţi că ai scris cartea pentru a mă avea, să crezi că totul este din cauza slăbiciunilor ei, nu ale tale, să o renegi, să o rupi, să o arunci în foc, în loc să o publici. Fiindcă dacă o publici ştii că vor veni spre tine alte femei şi tu eşti un bărbat care se consideră deocamdata plin de fair-play, nu ar accepta să se culce cu alta care îl apreciază pentru o carte dedicată mie.

– Probabil că da, am scîncit eu, dar ea nu a putut auzi ce schelălăială de cîine lovit a însoţit cuvintele astea. Şi a continuat :

– Am făcut dragoste pînă acum cu patru parteneri: o pereche de adidaşi, un copac, un rîu şi un templu, nu ştiam că voi avea şi un roman cu care să o fac, romanul meu, iar pentru asta eu trebuie să îţi mulţumesc ţie, nu invers.

Nu ştiam ce să mai cred, cuvintele astea sunau discordant , poate dădusem peste o frumoasă nebună, ori asistam la un debut de schizofrenie, iar ea înţelese la ce mă gîndesc în faţa computerului şi scrise :

– Cred că sînt cel puţin la fel de normală ca şi tine, tu ai propus, eu am acceptat, vina o vom împărţi amîndoi, dacă există una.

Am încercat să cîştig timp şi am rugat-o să îmi relateze poveştile ei de dragoste cu adidaşii, copacul, rîul şi templul,mă nelinişteau chestiile astea,dar ea s-a conformat, scriind lent dar mult, fluent şi fără greşeli, încredinţîndu-mi secretele cu un fel de voluptate a mărturisirii, dar totuşi fără amănunte, schematic, în limita, aşa am interpretat eu,a bunului simţ.

Am aflat că primul ei bărbat fusese un băiat de bani gata, unul care stătea într-o vilă din centrul celui mai apropiat oraş, pe vremea aceea ea se pregătea pentru bacalaureat, numai că mama ei, divorţată de mult, imediat după naştere, începuse să bea, bea crunt, însă în camera ei, fără să o vadă fiica, fără să o deranjeze cu nimic, atîta doar că nu mai plătise curentul şi casa mică, din crîngul de la marginea comunei, fusese deconectată de la reţea.

– Aveam nevoie de o sumă mică pentru a fi rebranşate, lui nu i-am spus nimic, doar că într-una dintre vizite a observat că învăţam la lumina lămpii şi nu a zis nici un cuvînt, am făcut de multe ori dragoste la lumina aceea palidă, lui îi plăcea probabil, i se părea romantic, venea încălţat cu o pereche de adidaşi Nike, costau exact suma care ne trebuia nouă pentru a avea din nou lumină electrică şi o dată l-am rugat să lase pantofii aştia în picioare cînd facem dragoste, iar eu nu m-am gîndit decît la ei tot timpul, aşadar făceam amor cu o pereche de încălţări de lux. Am fost prima la bacalaureat pe întreaga Moldovă, dar de perechea aceea de adidaşi Nike m-am despărţit, cu toate că şi acum îi mai visez cîteodată ori mi-i imaginez cu ochii deschişi cum se ridicau şi coborau, înaintau şi se retrăgeau pe cearşaf.

– Dacă scrii un roman pornind de la perechea asta de adidaşi, promit să mă culc cu tine, ricanai eu, invidios pe felul în care povestea despre adidaşii înaintînd şi retrăgîndu-se în vreme ce posesorul lor era între coapsele ei, în ea.

Nu băgă în seamă tîmpenia asta şi îmi povesti cum s-a iubit cu copacul.

– Al doilea bărbat din viaţa mea avea o vilă lîngă Munchen, în faţa căreia parca un Hummer. Vila era prevăzută cu un lac pe malul căruia se afla cel mai drept, mai neted, mai strălucitor, mai înalt, mai demn, mai viu mesteacăn pe care îl văzusem vreodată şi după ce mă culcam cu bărbatul acela alergam desculţă spre copac şi mă lipeam de el, mă dăruiam lui, dacă vrei, cu toate că o asemenea împerechere nu există şi spun acest lucru cu tot regretul, alta ar fi fost situaţia dacă Dumnezeu ne-ar fi permis să facem dragoste şi cu alte creaţii ale sale, nouă, oamenilor, trebuia să ne fi lăsat această posibilitate, îţi imaginezi că altfel ar fi stat lucrurile cu viaţa noastră dască ne-am fi putut culca la modul propriu eu cu un fluture, tu cu o stea, eu cu un lan de grîu, tu cu o floare a soarelui… În fine, proprietarul vilei mă iubea în felul lui, chiar dacă nu acceptasem încă să îi fiu nevastă, chemase într-o noapte un preot care spusese slujba în gînd, cînd dormeam,pe întuneric, apoi ne pusese la fiecare cîte un inel pe deget, filmase asta cu infraroşii şi spunea că acum, gata, sîntem căsătoriţi.

Într-o zi, gelos pe mesteacănul meu, pe trunchiul căruia i se păruse că vede urme de sînge, de parcă ar fi devenit copacul om, ori eu l-aş fi posedat pînă la rană, îl tăiase, auzeam fierăstrăul şi atît, copacul murea demn, fără să mă cheme în ajutor, iar eu am aruncat inelul acela în lac şi am fugit înapoi în ţară.

Scrisei „te iubesc”, dar nu apăsai pe enter, nu am avut curaj, am aşteptat un moment mai potrivit, iar ea continuă să îmi scrie poveştile ei de dragoste, pe a treia.

– Nu m-am întors doar în ţară, ci şi la ţară, în Valea Grumezoaii, hotărîtă să rămîn acolo, mama era din ce în ce mai toropită de alcool, casa fusese năpădită de ierburi, ceea ce îmi plăcea enorm, fiindcă acolo se strîngeau toţi greierii şi toate şopîrlele alungate din sat, sătenii mei cosesc ierburile, să ştii. Săpam grădina, dădeam boabe găinilor, hrăneam porcul şi duceam pe colină cele două capre pe care le botezasem, dacă te interesează, Yiin şi Yang.

Aşa l-am cunoscut pe fiul morarului, vorba vine morar, că avea şi alte afaceri, dintr-o moară nu cumperi BMW, nenorocirea a fost că moara aceea era mixtă, electrică dar şi clasică, pe apă, venea spre roata ei rîul nostru, iar după ce o învîrtea se rostogolea într-o albie curată, adîncă, exact în faţa morii. Fiul morarului pornea moara îm miez de noapte şi spunea că o pune să macine universul,ceea ce îmi plăcea, arunca între pietrele de moară pămînt şi pietre obişnuite, luate din rîu, bucăţi de lemn şi flori, se gîndea că dacă ar fi posibil m-ar arunca şi pe mine, fiindcă ar ieşi o făină miraculoasă, laolaltă cu toate aceste elemente, o făină din care ar coace el o pîine, să o mănînce şi să nu se mai sature.

Acolo, în moara care măcina creaţia lui Dumnezeu, făceam dragoste, nu ne auzeam de zgomotele pietrelor care scrîşneau, puteam să urlu oricît de tare, de ce urlam nu mă întreba sau întreabă-mă, urlam de dorul rîului care învîrtea roţile morii aceleia,rîul care niciodată nu era acelaşi,pantha rhei, cai corei acel rîu era principiul heracliutic al mişcării, al iubirii, nu fiul morarului. Iar după îmbrăţişare, după coit, practic, mă aruncam goală în rîu, făceam dragoste cu el, ceea ce a atras atenţia băiatului, l-a enervat, accelera maşina pe uliţe, se întorcea să vadă dacă am ieşit la mal, spunea că poate mă văd ţăranii, îl durea pe el în fund de ei, dar e clar că devenise gelos.

Atît de gelos, încît i-a pus rîului meu căluş, i-a făcut adică un baraj, rîul se îngrăşase, devenise lac de acumulare, era unsuros, dezgustător, mutilat.

Ea obosise puţin, scria mai încet, eu îmi turnasem încă un pahar, aproape că gîfîiam de emoţie, am apăsat pe tastă şi cuvintele „te iubesc” s-au dus spre ea, dar a avut bunul simţ să nu spună nimic despre asta, să nu reacţioneze, probabil bănuia că beau, că sînt la marginea îndrăgostirii, că nu mai ştiu ce să cred, să spun, să sper.

A continuat cu a patra poveste.

– Pe cel de al patrulea iubit l-am cunoscut aici, la Sibiu, mă mutasem ca să îmi termin facultatea, mă refugiasem, practic,]n Transilvania, fiindcă fiul morarului ambala motorul BMW-ului prin toată Moldova. Nefericitul acesta, despre cel de al patrulea vorbesc, a avut ideea proastă pentru el, cum se va dovedi imediat, ca prima noapte de dragoste să aibă loc la Atena, drept pentru care ne-am îmbarcat pe un avion la firmei Olympus în zori, iar la prinz eram deja pe Acropole, i-am spus: acesta este un loc unde poţi să vii,dar nu mai poţi să pleci, drept pentru care eu nici nu am mai plecat, m-am rătăcit de el, m-am ascuns în Boulechteryon, iar noaptea am sărit gardul înapoi şi am făcut dragoste cu Partenonul, m-am lipit cît am putut de strîns de coloanele lui, îi simţeam marmura vibrînd de dor de mine, de parcă m-ar fi aşteptat două milenii şi aproape jumătate.

Cu barbatul acela m-am reîntîlnit la aeroport, ridicase toată poliţia greacă în picioare, vorbise despre o posibilă crimă, crimă pe Acropole, parcă ar fi fost un roman de Aghata Christie.

Nefericitul m-a avut o dată la întoarcerea în Bucureşti, îi datoram totuşi acest act sexual, numai că dragostea o dăruisem din nou, întreagă, templului lui Pericle şi numai cu Pericle pe podeaua templului aş fi fost, cine ştie, o femeie deplină, aşa cum niciodată nu mi s-a întîmplat să fiu, cu nimeni, aşa cum nici cu tine nu voi putea fi, deoarece cu tine voi face sex, dragostea va fi, toată, pentru romanul tău.

– Iar acum, fiindcă mă cunoşti, fiindcă am repus semnătura pe pactul nostru, te las să lucrezi, dacă poţi, desigur, dacă vrei să termini cartea aceea pe care ştiu că nici măcar nu ai început-o. Apropo, ai găsit prima frază ?

– Da.

– Mi-o spui ?

– După ce m-a părăsit Ama, am devenit o simfonie din care nu se mai aude decît toba.

– Îmi place.

– Sînt fericit. Cum te cheamă ?

– Cum, nu ştii ? Eu credeam că nu cauţi decît ceea ce ai găsit deja. Mă cheamă Daniela.

În clipa următoare am crezut că inutisem, că nu o putea chema altfel. Poate era doar ceva retroactiv…- Mîine încep romanul, i-am scris, dar pînă să apas eu pe enter imi spusese noapte buna şi închisese.

Am închis şi eu şi am hotărît să încep imediat romanul.