Domnul Petre Tanasoaica da izmene pe calator si pe urma se plinge ca ride lumea de el ca e cu fundul gol! Asa cum aratam in articolul Un editorial cu chiftele artistice, domnul Tanasoaica publica un editorial care incepe cu o greseala de gramatica. Nu e mare greseala, in schimb e a dracului de jenanta.Intr-un comentariu la articol, domnul director al Vietii Vilcii sustine ca editorialul impricinat a fost dictat prin telefon si a fost supervizat de o profesoara de limba romina, cele doua elemente ducind, in final, la greseala despre care vorbeam. Asadar, nu editorialistul a gresit, ci corectura ziarului. Desi am mai auzit basme cu cocosul rosu, o sa iau de buna ideea ca profesoara a gresit din nestiinta, ceea ce mi se pare ciudat, sau a gresit cu buna stiinta, incercind astfel sa-l compromita pe director, ceea ce chiar si celor mai posace dintre curci li s-ar parea de un haz nebun! Oricum ar fi, domnul Tanasoaica plateste faptul ca a dat izmene pe calator, increzindu-se, naiv, ca ala, calatorul, o sa i le si aduca inapoi. Acum raul a fost savirsit si daca eu inteleg situatia, ca a avut domnul director unde sa mi-o explice, cred ca si cititorii ceilalti merita o erata, o nota in care sa li se explice cum devine cazul, ca sa inteleaga si ei ce e cu greseala aia si sa nu ramina cu impresia ca domnul Tanasoaica are dificultati cu limba materna. Cum asemenea episoade neplacute s-ar putea repeta, o sa-i impartasesc domnului director cite ceva din experienta mea cu Adrian Paunescu, poate gaseste acolo o cale sa previna recidiva.Asadar, am lucrat cu Adrian Paunescu din augut 2007, pina in octombrie 2010 si am realizat impreuna cam 160 de numere din Flacara lui Adrian Paunescu. Totusi, in trei ani si citeva luni, nu ne-am intilnit decit o data, in octombrie 2008, in ziua in care a murit Dobrin.Toate cele 160 de numere de revista, aproximativ 2.500 de pagini au fost create de mine, la Pitesti, in 160 de nopti, pagini pe care apoi le trimiteam pe mail sau pe messenger,in format pdf, la Bucuresti unde omul le vedea si apoi imi transmitea la telefon modificarile.Firesc, cea mai mare importanta o acorda textelor proprii si nu se declara multumit decit atunci cind si ultima virgula era la locul unde credea el ca trebuie sa fie. Iar ultimul numar de revista, lucrat in ultima miercure din octombrie 2010, l-a vazut in spitalul in care a si murit pe 7 noiembrie.Ca o paranteza, sa spun ca, dupa moartea poetului, revista continua prin efortul fiicei lui, Ana-Maria, care are 21 de ani, si ca, in ultimele sase luni, trimiteam paginile la Lisabona, acolo unde fata se afla cu o bursa de studii. Va spun lucrurile astea, domnule Tanasoaica, pentru ca in epoca computerului portabil si a comunicarii prin Internet, v-ar fi foarte simplu sa le cereti angajatilor sa va trimita macar pagina cu editorialul dvs., ca sa-l vedeti si sa-l aprobati pentru tipar. Tot deranjul nu v-ar lua decit cinci minute, in cel mai rau caz, si nu ati mai fi obligat sa dati, cum spuneam, ipotetice izmene pe calator, cu riscul inerent de a ramine in fundul gol.