După primul număr, am lăsat-o pe Petronela să îşi aseze capul pe pieptul meu, ceea ce reprezenta o nenorocită de excepţie, am mîngîiat-o cît am putut de tandru, fără ca măcar să fiu sută la sută sincer, ori sută la sută fals, şi i-am spus în şoaptă:

– A fost la fel ca data trecută, sau altădată, sau înainte de altădată, iată o pulă şi iată o pizdă, iată nenorocirea.

– Iar tu ai rămas la fel de vulgar, păcat, suspină ea, însă nu am băgat-o în seamă şi am continuat să recit din Bukowski:

– Numai că de fiecare dată îţi spui gata, m-am învăţat minte, o să o las să facă asta, iar eu o să fac ailaltă şi nu o să mai cer, ca pînă acum, totul, doar puţină căldură şi puţin sex şi foarte puţină dragoste.

Crăpam de tristeţe, adevărul ăsta este. Tristeţe fără motiv.

Petronela îmi adusese bere Guinness şi ţigări Sobranie, aerisise, strînsese cioburile, dusese rama oglinzii sparte în debara, aşezase pe masuţă o pizza cu cîrnaţi, stinsese becul din tavan şi aprinsese o veioză verde. Apoi, îşi întinsese lîngă mine corpul ei despre care nu am nimic altceva de spus decît că e tînăr şi lung, dar nu se apropiase cu aceeaşi normalitate cu care făcuse şi celelalte lucruri, ci cu un fel de grijă de a marca momentul că e goală şi că se va dărui unui bărbat. A se dărui nu e verbul meu, e verbul ei, acest lucru trebuie precizat.

O pîndeam să greşească şi greşise. Făceam asta, de la o vreme, cu oricare dintre ele. Acum, observasem, ca un vînător care pîndeşte un animal bolnav, că se aşezase lîngă mine cu graţia cu care cineva ia loc într-o lojă la operă. Atît îmi trebuise ca să ştiu că nu voi fi niciodată flatat să o am pe Petronela. Niciodată, nici pe ea, nici pe altcineva. Totuşi, îi netezeam părul şi aşteptam o întrebare care veni exact cum mi-o închipuiam:

– Dă-i dracului pe Dora, Mircea, Iulius şi pe toţi, eu nu sînt nici editor, nici editorialist, nici critic,sînt doar secretara voastră, aşadar nu te judec, eu vreau să ştiu doar ce are în plus faţă de mine femeia aia, într-atîta încît să îi promiţi un roman.

– Nu am promis nimănui nici un roman, încercai eu să scap, dar dîndu-mi seama că e zadarnic, am pus lucrile la punct: pur şi simplu, am făcut cu ea un deal, dacă eu reuşesc să scriu o capodoperă, ea îmi dă douăzeci şi patru de ore din viaţa ei.

– Şi ce veţi face în astea douăzeci şi patru de ore, se lamentă Petronela, luînd o gură de bere direct din cutie, o să mergeţi şi la market, să cumpăraţi cartofi ?

– Probabil, zisei cu o voce care nu îi plăcu Petronelei.

– Ciudat, comentă ea, parcă te-aş fi lovit unde te doare.

– Visul meu este să cumpăr cartofi alături de femeia asta.

Desigur, îmi dădui seama cît de ridicol sună ceea ce tocmai spusesem şi am rîs, încercînd să mă salvez. Totuşi, asta gîndeam, aşa încît îi repetai Petronelei, cinic, ideea cu cartofii.Da, aşa este.

Petronela se întoarse spre mine şi mă atinse cu palma, uşor, peste ochi.

– Doamne, ce frumos, ce idealist sună asta, îmi place, să ştii, am văzut eu un film, „Amadeus”, cred că ai dreptate, poate şi Mozart a compus ca să cumpere cartofi de la piaţă cu madam Mozart.

– Poate, acceptai eu, numai că ea părea prea puţin mulţumită de asta.

– Nu ţine, iubitule, întoarse Petronela foaia şi începu să ricaneze. Bach scrie o fugă ca să o convingă pe madam Bach să cumpere cartofi, hai, că dacă aude cineva asta te vor considera nebun, te vor scoate din reviste. Apoi, sărind din pat, trăgîndu-şi iute chiloţii şi aprinzîndu-şi o ţigară, avu curaj să întrebe: merită ?

– Dacă îmi dai o bere, îţi spun, zisei, iar Petronela se execută, trase ca barmanii clapeta cutiei şi mi-o întinse, după care se aşeză pe jos, lîngă pat, aşteptînd.

– E mişto, e tot ce se poate afirma.

– Trişezi, mă apostrofă Petronela, dacă faci asta, nu te mai fut.

– Bine, tu ai vrut-o.

– Eu, fără supărare…

Femeia îşi prinse o altă ţigară, eu aş fi tras de timp. Am rugat-o să deschidă puţin fereasta. O deschise. Să îmi dea şi mie o ţigară. Mi-a dat. Nu am mai avut încotro, a trebuit să îi spun:

– În fiinţa ei are loc o cursă mai dură decît cea de Formula 1, frumuseţea se întrece cu modestia, iar tu simţi vibraţia concursului, auzi motoarele turate la maxim, vezi pista încinsă. Asta, privită de la spate, respectiv luînd în calcul forma fundului, lungimea picioarelor, distanţa dintre coapse, curbura gîtului, înlţimea umerilor, raportul frunţii cu linia unui orizont sugerat chiar în interioare. Privită din faţă, vezi cum se întrec bunătatea şi demnitatea, de data asta e ca şi cum un copil s-ar îneca într-un rîu şi cele două trăsături de caracter ar fugi, care mai de care mai tare, să îl salveze. Dacă îi prinzi privirile, pe care, de altfel, ţi le oferă cu toată generozitatea, doar să fii acolo, prezent, îi vezi strămoşii aşezaţi la foc, într-o pădure atît de verde şi atît de adîncă încît ştii că se află în deplină siguranţă, că în viaţa lor e pace şi bucurie, linişte şi împăcare cu sine.

Ajunge, scînci Petronela, apoi începu să mă sărute, de la genunchi în sus, liniştit, ca şi cum nu aş fi spus nimic, nu ar fi fost vorba despre altcineva, ar fi fost doar ora două noaptea şi un început de decembrie ca oricare altul.

Peste nici o jumătate de oră, o ţineam din nou pe Petronela la pieptul meu, mîngîind-o cît puteam de tandru, însă nici de data asta sută la sută sincer,ori sută la sută fals.

Fumam şi îi spuneam că nimeni nu-şi găseşte perechea, doar o tot ţin într-o căutare, tîrîndu-se prin paturi, afară din paturi…carnea înveleşte oasele şi carnea caută ceva mai mult decît carnea, dar n-avem nici o şansă, sîntem prizonierii aceluiaşi scenariu, fiindcă nimeni nu îşi găseşte perechea, doar gropile de gunoi sînt pline, ospiciile pline, spitalele pline, cimitirele pline, nimic altceva nu e plin.