Sunt cărţi pentru care trebuie să te bucuri că nu le-ai citit până la o anumită vârstă. Întrebarea ar fi dacă nu cumva sunt cărţi pentru care trebuie să te bucuri că nu le citeşti niciodată. Fără să ştii, pur şi simplu să ai norocul acesta.

În fine, aseară am citit „Antichristul” lui Nietzsche, un fel de calomnie până la cer. Te saturi până peste cap de Supraomul care spune, nici măcar nu crede, că e epicureic să mori pe cruce.

Impresia mea este că dacă spui despre creştinism că e decadent, atunci orice formă de cultură e decadentă. Şi nu sunt de acord că Nietzsche a mirosit postmodernismul, în „Antichristul” lui nu e pic de joc sau autoironie, doar o isterie prost camuflată.

Mă bucur că printre cele mai dragi cuvinte îl am pe cel de „taină”, alături de „copil”, „speranţă”, viaţă”.