Este exact pe dos ca la Andersen.

Împăratul credea că e îmbrăcat, dar era gol, noi credem că e goală, dar e îmbrăcată.

O femeie frumoasă nu poate fi niciodată dezbrăcată complet, întotdeauna mai rămân nişte veşminte pe care vrei să le dai la o parte, le dai şi vezi că dedesubt sunt altele, altele, altele, la infinit.

Nuditatea ei este acel Lucru în Sine despre care vorbeşte Kant, iar fiecare bărbat care încearcă să dezbrace o femeie frumoasă se trezeşte din somnul dogmatic.

Totuşi, ştim că asemenea femei există, suntem gata să jurăm că le-am văzut goale, dacă le-am văzut, iar explicaţia o putem găsi la sfinţi, Grigorie Palama vorbind despre energii.

Necreate, la Dumnezeu, create la Ea, o dată cu Ea, pentru a da seamă că există Ea.

Acestea fiind spuse, postulez că nuditatea femeii frumoase există dar nu poate fi cunoscută, nici raţional, nici intuitiv, rămânându-ne deschisă doar calea criticii iubirii pure.

Este ceea ce Shakespeare a ştiut, punându-l pe Romeo să exclame:

„De-am pângărit cu mâna sfânta-ţi mână
Să ierţi acestor buze ale mele:
Doi pelerini sfioşi, şi vor, stăpână,
Cu un sărut păcatul să şi-l spele.”

Gheorghe Smeoreanu