L-am vazut din nou la televizor pe Mircea Diaconu intr-unul din acele filme vechi in care omul e simultan zapacit, simpatic, naiv, brigadier de nadejde, comunist de omenie. L-am iubit pe Mircea Diaconu si am crezut in mesajele sale artistice. Cu treizeci de ani in urma, Mircea Diaconu imi spunea, prin rolurile sale, ca daca esti harnic, daca intelegi mesajul partidului, daca iubesti proprietatea socialista si te sacrifici pentru colectivele model de munca si disciplina, atunci esti un om adevarat. Fiindca la televizor puteam vedea putine filme, cele cu brigadierul Mircea Diaconu mi s-au parut convingatoare, mai ales pentru faptul ca el parea a fi o constiinta.Alaturi de Constantin Noica, de Nicolae Manolescu, de Gabriel Liiceanu sau Andrei Plesu, actorul Mircea Diaconu m-a convins pe mine, proaspatul absolvent de filosofie, ca societatea comunista este mai mult decit suportabila, chiar un posibil model social si politic pentru care merita sa muncesti. Cum ? Asa cum o facea Mircea Diaconu in film, adica trezit in zori, robotind pina la apus alaturi de tovarasi, cu infinita iubire fata de semeni si spirit de sacrificiu fata de cei multi.Zis si facut.Acum, Mircea Diaconu este senator liberal, unul suparat pe toata lumea, negru de frustrare ca societatea nu il asculta si nu actioneaza conform gindirii sale despre munca si viata. Statutul de senator al actorului il inteleg, dar supararea sa bolnava, coleroasa, nu o mai inteleg. Unde a disparut brigadierul intelegator, capabil sa ma convinga de faptul ca oamenii trebuie tratati cu bunavointa, cu intelegere tovaraseasca ?Pentru rolul de senator rau al USL, pe care il joaca acum, cind reprezinta un colegiu argesean si ii cinta in struna lui Crin Antonescu, il consider pe Mircea Diaconu tot un mare actor, acelasi mare actor de odinioara. Singurul dubiu pe care il am este daca Mircea Diaconu este sau nu barbat, daca nu cumva a devenit o fiinta estropiata capabila sa joace orice rol, la nevoie, chiar si unul de fata mare.
























Lasă un răspuns