Ceea ce vedeți în fotografie este o parte din elita politică a unui județ.

Întâmplător, județul Vâlcea.

Acești oameni, de altfel onorabili luați unul câte unul,  acceptă să urce pe o scenă, la o sărbătoare anume, în fața unui public pestriț, gălăgios, dezinteresat și plimbăreț.

Rând pe rând, iau microfonul și cuvântează.

În fața scenei, câteva zeci de persoane se holbează năuce. Sunt și copii care țipă, suflă în trompete de carton, aleargă, joacă bâza.

Vorbitorii anunță cât de mult s-au implicat, câți bani au adus. Nu de acasă, ci de la guvern sau de la UE. Ei sunt cărătorii de bani.

Grupul din fața lor e din ce în ce mai confuz, nu pricepe cum de există supra-oameni care reușesc să vină cu sacoșile de zeci de milioane de euro și să le deșerte în biroul primarului din localitatea respectivă.

Cei de pe scenă sunt mereu cam aceiași. Cuvintele sunt cam aceleași. Glumele de dinainte și de după sunt la fel, vidul din privirile spectatorilor e însă mereu mai mare, mai înspăimântător.

Politicienii noștri fabrică vid, chiar și faptele lor bunicele sau bune sau chiar excepționale devin neant când le țipă în microfoane.

Stau toți, înghesuiți și ridicoli, umăr la umăr, din toate partidele, așteptând să se laude că existăm fiindcă ne țin ei în viață.

Parcă ar fi toți într-o cușcă ridicată deasupra capetelor noastre ca să îi vedem mai bine.

Vor să fie prizonieri în această cușcă, le place situația, pentru unii înseamnă apogeul vieții.

Întrebarea ar fi de ce nu își dau seama că ei sunt România ridicolă, România fără sens, România cea mai tristă.

Iar paradoxul este că se consideră elită.

Elită locală dar, totuși, elită.

O elită care transformă democrația în ceva trist, deprimant, fără vlagă și fără sens.

Chiar și acest articol își pierde sensul fiindcă e imposibilă o presă cu noimă despre o clasă politică fără noimă.