Ce mai poţi spune sau face când lumânările sunt mai scumpe decât tortul aniversar? Poate, doar să pui în ordine secvenţele vieţii tale, fără efecte speciale, fără să derulezi “frame by frame” în căutarea pixelului albastru. Aşa, un cineverite, pe care să-l predai când ajungi. Acolo.

Cred că în faţa lui Dumnezeu, la Judecată, fiecare vine cu un scurtmetraj. Al vieţii lui… ”Ia domnule, să vedem ce ai făcut dumneata acolo, pe Pământ” zice Tatăl… Fiindcă nu ne ia la pertu, ci cu dumneata sau dumneavoastră ne vorbeşte, în funcţie de ce ştie El… Că şi aici e o chestiune extraordinară, de care multă lume nu s-a prins – Dumnezeu, cât e El de înalt, ne dă voie să-L tutuim! Nu-i grozav? De fapt nu ştiu dacă ne dă voie, că nu s-a manifestat niciodată vizibil în chestiunea asta… Cert e că nu zice nimic din care noi să ne prindem că-l deranjează. Sau o zice-n gând… Pe când, noi spunem: ”Doamne, fă-mi! Doamne, dă-mi! Doamne, drege-mi!” – ăia mai binecrescuţi sau mai fricoşi bagă şi un ”te rog”…

Ei, şi tu scoţi DVD-ul şi zici ”Poftim Doamne…” (unul dintre coşmarurile vieţii mele e când visez că sunt în faţa Lui şi am uitat DVD-ul acasă)… Şi apoi un înger te ia frumuşel de mâna – era să zic ”de-o aripă”, dar n-aş vrea să mă bucur dinainte, şi te duce într-o antecameră unde aştepţi rezultatul. În cazul meu, răspunsul cred că se dă repede – filmul pe care am să-l prezint are doar câteva minute, cu o viaţă intensă, de mari bucurii care au ţinut puţin. Iar pe coloana sonoră a scurtmetrajului vieţii mele aş pune: „Chill Out”cu Hooker & Santana. Că dacă filmul nu place, măcar să se danseze, un blues …