– Eşti un Faust de cartier, izbucni Fred, trantind pe masă un borcan cu ştampila fabricii incrustată în sticlă şi care avea o etichetă maro pe care scria „otrava”, un pistol vechi, cu butoiaş, un press-papier ascuţit cu mâner de fildeş , un satâr folosit probabil la prepararea mâncarii câinilor şi se pregătea să scoată şi alte obiecte cu valenţe asemănătoare, fiindcă se aplecase şi cotrobăia printr-un dulap bonanzza. Proceda oarecum gospodăreşte, ca un muncitor care îşi pregăteşte sculele pentru o lucrare dificila, care necesită multă atenţie.

– Nu te omor, i-am spus, stai liniştit, cu toate că o meriţi. Eşti un bătrân libidinos. Zâmbeam spunându-i asta, ma relaxasem, luasem deja o decizie.

– Ha, făcu el, ha, ha, misiune neîndeplinită, oare a câta ?

– Ce vrei să spui, jigodie ?

Jigodie, jigodie, jigodie ! Îi spuneam asta calm, cu toate că simţeam cum mă sufoc, mirosul înţepător de urină îmi ardea nările şi gâtul.

– Faust de cartier, Faust de cartier !…Fred ţopăia, i se desfăcuse halatul şi îi vedeam părul de pe piept, năpârlit pe alocuri. Stai jos , îmi zise dintr-o dată, poruncitor, iar eu m-am aşezat docil, bucuros că nu mă voi prăbuşi.

– Totuşi, e posibil să te ucid, i-am zis oftând, nici eu nu ştiu…

– Nimic nu ştii şi asta te îmbolnăveşte. Îţi spun eu cum stau lucrurile.

– Îmi spui pe dracu` !

– Dacă aş face acum hocus-pocus şi ai vedea cu ochii tăi chestii precum ideile lui Platon, esenţa lui Sartre, cea care, chipurile, precede existenţa, tărâmul de dincolo pe care l-ai tot scrutat în nopţile petrecute în munţi, cu ochii la stele, dacă toate cuvintele pe care le rosteşti ar începe să prindă carne pe ele, carne roşie, pulsatilă, să mişune în jur…Dacă ai rosti „bucurie” şi bucuria s-ar face trup,ai zice „destin”, iar destinul s-ar aşeza cu noi la masă, atunci, frate, scuză-mă, ai fi fericit şi nu ţi-ar mai păsa de Daniela.

– Delirezi, bătrân putred, ai putea să ma scuteşti de asemenea prostii.

– Mă, făcu Fred, punându-mi mâinile în piept, mă, amărâtule, pişălcosule, labagiule…

L-am împins în scaunul lui şi cazu moale, ca o paiaţă. Apoi, îşi dădu ochii peste cap şi începu să blborosească: „doar ea, sac cu intestine, minunea lumii, pizda, ajutaţi focul, copiii, copiii…” Mi se ridicase părul pe braţe.

– Hai, Fred, i-am zis, potoleşte-te, asta e isterie şi nimic mai mult.

Transpirase, mirosea a miez de lemn putred. Se şterse cu poalele halatului şi spuse cu un aer ofensat:

– Vorbe, vorbe…isteria începe cu prima respiraţie şi încetează cu ultima. Lasă-mă-n pace.

L-am lăsat în pace, mi-am aprins o ţigară şi am încercat să evaluez situaţia. Plecasem de cel puţin o oră din camera Danielei cu gândul că îl voi sufoca pe Fred şi iată-l respirând, ba chiar făcând filosofia respiraţiei. În felul acesta, nu o voi avea, fata se va îmbrăca în tăcere şi îmi va da de înţeles că trebuie să plecăm, mă va conduce fără reproşuri dar şi fără vreo explicaţie până la poarta turnului, va rămâne în prag şi îmi va face de acolo un semn, ultimul semn, adio, Robert. Iar eu voi porni spre Bucureşti, la început anesteziat, poate chiar fericit că nu am făcut moarte de om, apoi din ce în ce mai plin de regret, până când regretul îmi va otrăvi sângele. Şi până la sfîrşitul zilelor mele nu voi mai şti ce e dragostea, toate trupurile mi se vor parea groteşti, carne străină ascunzând clipocitul unei limfe reci.

– Te ajut eu, impotentule, scânci Fred, vrei ?

– Adică ?

– Uite aşa.

Până să ajung să scot un sunet, bătrânul apucă satârul de pe masuţă şi se pocni cu partea ascuţită direct în frunte, se auzi un sunet de bec care explodează, iar sângele începu să ţâşnească de-o şchioapă, apoi jetul se stinse uşor şi lichidul roşu se prelinse în continuare pe bărbie, pe gât. Fred rămăsese în scaun, doar capul i se aplecase aproape în unghi de nouăzeci de grade, ca şi cum gâtul nu ar fi fost decât un furtun gros, îndoit de la mijloc. Satârul ajunsese din nou pe masă, era aproape curat.

Am vomitat brusc, în valuri, pe masă, peste satârul lucios. Apoi, m-am ridicat în pcioare şi, culmea, ma simţeam foarte sigur pe mine, curăţat de toxine, limpede, puternic. Doar urechile mi se păreau conectate la o vibraţie grea, un fel de muget surd, ca şi cum zecile de câini şi de pisici ar fi început să se trezească deodată şi să mârâie la unison, haită nebună ce se dezmorţea din somn pregătindu-se de atac.

Am apucat lampa cu care venisem şi am urcat în fugă, călcând din trei în trei trepte, fericit ca totul se terminase cumva, fără să îmi mânjesc mâinile cu sânge de om.

Ajungând în faţa uşii, nu a trebuit să apăs clanţa fiindcă Daniela îmi deschise la timp.