Am cunoscut, la Pitești,  un ziarist absolut, îl chema Ștefan Dumitru Afrimescu.

Rămăsese fără slujba de la un cotidian din București și aveam să aflu curând de ce.

L-am angajat la Criterii Naționale. Scria bine, nu degeaba era membru al Uniunii Scriitorilor, dar și mai bine se pricepea la anchete jurnalistice. I-am publicat o anchetă, două, trei etc. Venea cu dovezi, îi demasca pe corupții din politică, pe afaceriștii aflați mână în mână cu puterea.

Într-o zi, s-a rupt filmul.

Mi-a prezentat un articol în care scotea la lumină corupția de la o societate comercială cu care aveam un contract de publicitate. În schemă, se afla și un lider politic cu care eram amic.

M-am gândit o zi, două, nouă, până la urmă, am sperat să-l conving că nu trebuie să publicam articolul, deoarece și salariul lui depindea de acest ”sponsor”.

M-a ascultat, n-a zis nimic, a plecat gânditor, nu a mai scris.

În primăvara lui 2013, ziaristul Afrimescu a murit.

Cum ?

Trăise într-o garsonieră neîncălzită, fără internet, fără medicamente, fără un colț de pâine. S-a îmbolnăvit, a ajuns pe străzi în plină iarnă, a fost ajutat de Biserică, dar era prea târziu.

Dacă nu putem fi ziariști absoluți, măcar să ne amintim de unul/ unii care sunt/ au fost.

În rest, suntem colegi.

Să nu aud vreun murmur în breaslă !

Gheorghe Smeoreanu