Pe 28 octombrie 2014, am scris următorul articol. Am primit zeci de mii de înjurături. Citiţi-l şi acum.
Dragii mei,
În copilărie, mama îmi dădea untură de pește. Conștientizam că licoarea din linguriță îmi face bine, dar în același timp o uram.
Acum, în calitate de alegător, Klaus Iohannis este untura mea de pește.
E ceva unsuros, grețos și sulfuros în persoana acestui om.
Sigur, veți spune că Ponta e otravă curată, iei o linguriță și rămâi paralizat cel puțin cinci ani. Dar cine e atent la argumente când i se oferă untură de pește ?
Încerc să vă explic drama electorală prin care trec.
Aș vrea să fiu în continuare alături de voi, oamenii de dreapta, revoltații împotriva partidului stat, indignații față de corupția endemică a PSD, stupefiații de minciunile și plagiatul lui Victor Ponta, dar nu pot.
Nu mai pot.
Îl găsesc pe Klaus Iohannis mai pernicios decât Ponta.
Cum e cu putință așa ceva ? Iată cum.
“Neamțul” mi se pare incompatibil nu din pricina ANI, ci din cauza structurii sale psihice. Pus în fruntea statului, cred că ar funcționa mecanic, rigid și oarecum nefiresc .
Țara ar fi ca un bolnav ce a primit o inimă prin transplant, una sănătoasă care îl face să se simtă bine la început, pentru ca în cele din urmă să apară simptomele rejecției.
Concret, mi-l imaginez pe Klaus Iohannis incapabil să comunice cu Guvernul, cu Parlamentul și de-a dreptul inapt pentru a reprezenta România în relațiile cu SUA și UE. Stilul său retractil și visător mă face să spun asta. Apoi, îl simt pe Iohannis timid și predispus, ca toți timizii, la o agresivitate stranie ce nu poate fi acceptată în diplomație.
Înainte de orice, cred despre Klaus Iohannis că este un mare orgolios, iar asta îl face să se comporte ca o gaură neagră din care lumina bunei înțelegeri nu poate să iasă.
Mi-ar fi simplu să vă spun că BMW-ul nu e potrivit pe drumurile noastre de țară, dar Iohannis nu e nici măcar o un automobil german, vrea să fie un Panzer. Alura aceasta de tanc trecând prin piața publică mă crispează.
În fine, vă rog să fiți atenți la amănuntul semnificativ că acest Klaus nu e Karl. Mă refer, desigur, la Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, la al nostru Carol I.
Carol I era rigid, dar comunicativ, exigent dar capabil de compromisuri politice, bun administrator dar și om politic de prima mână. Găsesc la Klaus tot ce nu îmi convine la Carol, dar mai nimic dintre virtuțile acestuia.
În fine, știu, comparaison n’est pas raison .
Cu multă prudență mă apropii de un subiect delicat pe care voi, adepții lui Iohannis, îl considerați a fi tabu: religia și faptul că nu are copii.
Mai întâi, de ce tabu ?
Chestiunea religiei s-a discutat deschis atunci când clasa politică românească a optat pentru o dinastie străină, iar copiii au fost întotdeauna la români un criteriu al maturității.
Fără a-l descalifica, desigur, protestantismul lui Iohannis îl mărginește în ipostaza sa de președinte al țării. Lipsa copiilor îl mărginește, de asemenea. Nu vă temeți de acest cuvânt, toți avem marginile noastre, așa e condiția umană.
Sper că nu îl sustrageți pe Klaus Iohannis de la servituțile acestei condiții; sper că, totuși, nu îl veți proclama zeu.
Revin puțin, în final, la “otrava” care poate fi Ponta.
Cred că a fost nevoie să apară Iohannis pentru a-l percepe pe Ponta ca fiind nu răul în sine, ci răul meu național. Pe Iohannis îl simt ca pe un rău alogen.
De boala Ponta știu că mă pot trata, pentru maladia Iohannis risc să nu existe medicamente.
Acestea fiind spuse, mă supun oprobiului vostru.
Oare, nu sunteți voi Cavalerii Statului de Drept ?
Grijă mare să nu deveniți Cavalerii Apocalipsei.
Iarăşi am avut dreptate !
Gheorghe Smeoreanu
Lasă un răspuns