M-am săturat să reamintesc că la mine acasă a funcționat vreo două săptămâni prima redacție a primului cotidian privat din România. Totuși, o spun și o voi mai spune, nu din orgoliu auctorial, că așa ceva nu mai am de mult, ci pentru a stabili perspectiva din care vorbesc despre presă.
Din cei 8 care am făcut acel cotidian, 7 aveam studii superioare la universități bune, iar al 8-lea și le-a făcut și el, până la nivel de doctorat. Din cei 8, jumătate au ajuns membri ai Uniunii Scriitorilor. Primii patru angajați cu devenit și ei, cu toții, universitari, ambasadori, autori de cărți. Redacția de început a născut autorii a cel puțin 100 de volume de literatură, științe politice, comunicare.
Din cei 12 care am format prima redacție, sunt singurul care mai scrie și face emisiuni. Fiindcă a venit vorba, aproximez că am scris peste 25.000 de articole și notițe, am condus redacții care au vândut milioane de exemplare de ziar, iar în direct, la tv, am trăit peste 2 ani.
Am citit ce spune, chiar astăzi, Victor Ciutacu despre ”cei vechi”:
” În esență, noi, cei vechi, trebuie să ne luăm viteză pentru un cumul cinic de motive. Suntem cam ultimii care mai fac presă după reguli, gândesc, au personalitate, au surse și informații, știu și respectă interesele patronale și politice, dar nu înghit pe nemestecate înaltele comandamente. Pentru că, pe scurt, noi suntem mult mai greu manevrabili și, deloc lipsit de importanță, mai scumpi. Tuturor ni se caută și/sau ni se pregătesc înlocuitori”.
Am un comentariu, anume că dacă nu vrei să pleci din jurnalism, nu te poate scoate nimeni la pensie. Am rămas în domeniu și pentru că am intuit că doar în presă poți rămâne până închizi ochii. Încă din tinerețe, m-am imaginat murind cu tastatura în brațe sau în direct, la televizor. Mai multă libertate nu îți poate oferi nicio altă profesie.
”Noi, cei vechi” nu trebuie ”să ne luăm viteză” decât dacă vrem să o facem, iar în ce mă privește, nu e cazul. Suntem ”mult mai greu manevrabili și, deloc lipsit de importanță, mai scumpi”, dar decizia de a rămâne sau nu este la noi, nu în altă parte.
Sper să nu considerați că ar fi vorba despre superbie dacă vă spun că nu plec nicăieri.
Gheorghe Smeoreanu

























Lasă un răspuns