România criogenică.

Timpul s-a oprit pentru că unii au vrut să impună cu forţa o consultare populară pe care nu o dorea multă lume.  Pentru că, de fapt, totul este ca în povestea vânătorului.

A fost odată ca niciodată un vânător. Un vânător care aştepta şi el momentul să vâneze un urs din pădurea cea deasă. Auzise el că în pădure trăieşte un urs fioros care face prăpăd, care atacă culturile şi turmele oamenilor simpli şi nevoiaşi. Mai auzise el că mulţi au pierit încercând să-l răzbească.

Vânătorul nostru aştepta demult această provocare. Şi uite că a venit. Între timp, ursul mai îmbătrânise, deci mult mai lesne de ucis. Cu toate astea, producea destulă temere.

Deşi multă lume îl voia răpus, încă nimeni nu avea curaj să o facă. 

Dar pe vânătorul nostru ideea îl zgândărea zdravăn. Şi într-o zi nu a mai putut răbda. Mai ales că se maturizase, devenise un vânător cunoscut prin zonă, dar până acum doar prepeliţe şi potârnichi fuseseră vânate de el.

La cârciuma satului, după câteva ore de beţie, a trântit paharul de muştar plin cu  rom pe muşama, a tras o țigară fără filtru şi a zis bine aghesmuit. „Eu… Eu îl pun jos pe acel urs. Eu voi răpune namila aia de urs”. Şi s-a ridicat de la masă împleticindu-se. 

Rumoare. Unii au încercat să-l sfătuiască să se potolească, că e prea devreme, că are o viaţă înainte, o carieră şi că ar putea s-o sfârşească tragic. Că ursul nu mai e aşa de periculos, că e bătrân şi poate o să moară de la sine în doi ani. Ţi-ai găsit. „Ori eu, ori el!” a zis vânătorul. 

A plecat acasă şi timp de o săptămână s-a pregătit pentru această partidă de vânătoare. Şi-a lustruit flintele, şi-a curăţat ghetele, a tras la ţintă în spatele case. A mâncat raţional, dietetic, s-a pregătit psihic. Toată lumea deja știa că pleacă la vânătoare. Unii s-au opus, dar nu aveau ce-i face.

Şi a venit şi ziua ce mare. Vânătorul nostru a plecat spre pădurea deasă cu arma pe umăr şi cu hăitaşii după el, oameni amărâţi din sat, care pentru promisiuni financiare i s-au alăturat. 

Ziua cea mai lungă. De la ora 7 şi până târziu spre ora 23, a colindat pădurea căutându-i urmele şi vizuina. Hăitaşii au făcut zgomot, au bătut tufişurile, copacii. Unde era ursul?

Şi deadată dintr-o tufă mare s-a auzit un zgomot. Totul s-a oprit. Vănătorul nostru s-a pitit la umbra unui stejar şi s-a uitat printre frunze. Inima îi bătea cu putere. Îl simţea. Acolo trebuia să fie. Nici păsările nu mai cântau. Nici vântul nu mai sufla. Firul de transpiraţie cobora încet din creştet. Era nebunie. Tot corpul îi tremura de plăcere. Şi-a pipăit arma. Ţeava ei rece l-a calmat. Şi atunci, da… da, l-a văzut. Un urs de doi metri a ieşit dintre tufe în mica poiana, un luminiş între stejari. Calm, cu nările a adulmecat aerul din poiană. Simţise, probabil, pericolul. A mişcat capul în toate direcţiile… se vedeau nările cum se deschid, chiar şi aburul respiraţiei. Mormăia…

Vânătorul era paralizat acolo în tufe, dinţii i se încleştaseră. Văzuse bestia. Dar ce bestie, avea doi metri în patru labe, d-apoi când s-o ridica în două. La un moment dat, ursul întoarse capul chiar spre locul de unde era pândit. Vânătorul i-a privit ochii. Încet întinse mâna spre raniţa cu gloanţe. Desfăcu încet şi băgă mâna. Apoi se cutremură.

Scoase mâna şi privi speriat spre pumnul de alice. Greşise muniţia. Luase unele… neactualizate care nu l-ar fi răpus pe urs. Privi speriat în jur. Se uită spre hăitaşi. Ce să le spună… Şi timpul se opri.

Până pe 12 septembrie… când trebuiau aduse alte gloanţe, unele actualizate. Dar oare acelea se vor potrivi pentru puşca lui? 

Continuarea pe 12 septembrie….