(continuarea unui articol din 3 aug.)

Vânătorul speriat se aruncă pe burtă în tufiş sperând că ursul nu l-a simţit. Poate că aşa era. Animalul întoarse din nou capul şi se aplecă peste o tufă de zmeură. Se întoarse chiar cu spatele spre ascunzişul de frunze al vânătorului. Trase un pârţ şi apoi o balegă de urs sănătos care căzu la o juma de metru de fruntea ascunsă a omului. Acesta nervos se târâ pe burtă înapoi, ajunse la un hăitaş şi îi spuse scurt .”Du-te odată şi adu-mi nişte gloanţe bune. La dracu. Cu alicele astea mai mult îl gâdil. Scapă cu viaţă nenorocitul”. Hăitaşul plecă, luă cu el un ajutor. 

Trecu un ceas, ursul părea liniştit acolo în poiana. Mai mormăia din când în când. Adulmeca cu botul spre tufe, dar părea relaxt. Oricum era încercuit din toate direcţiile de hăitaşi care aşteptau semnul vânătorului ca să-l sperie şi să-l ducă în dreptul puştii. 

Vestea veni rapid. Hăitaşul trimis şi cu ajutorul lui se opriseră la cârciuma din sat şi au refuzat să se mai întoarcă la vânătoare. Hăitaşul bătrân spuse clar: „Nu ştiu ce dracu e în mintea vânătorului, dar nu are nicio şansă, eu nu vreau să-mi petrec bătrâneţea prin puşcărie”, mai spuse el nişte vorbe cu tâlc.

Nervos, la aflarea veştii, vânătorul strigă la hăitaşi că sunt fricoşi, timizi, că trebuie iniţiativă altfel nu mai scapă oamenii de namila aia de urs. Hăitaşii se uitară unii la alţii, apoi se aleseră alţi doi care plecară după muniţie adevărată. 

Trecură din nou ceasuri multe. Într-un final se întoarseră cu mai multe lăzi de gloanţe. „Bă, care sunt cele mai bune? La dracu. Voi mai mult mă încurcaţi. Ăilalţi doi nu au vrut să actualizeze nici un glonţ… iar voi mai mult mă confuzionați!” 

Vânătorul le luă pe cele care i se părură lui mai bune, le băgă pe ţeavă şi se îndreptă din nou spre locul în care se afla încă ursul încercuit, se pare, de vreo șapte hăitaşi şi jumătate. „Eu îi am pe ăştia în spate, ursul nu are pe nimeni”, îşi spuse el în barbă.

Mergând însă pe drum, se întâlni cu un tip de la USA (Unitatea de Securitate a Animalelor), unul Filip, care îi spuse încet: „Fuck off kid! Ai grijă ce faci, că nu prea e corect”. 

Asta îl enervă la culme pe vânătorul nostru, pentru că îi amintea de unul Barosanul din sat, care la fel îl pusese în temă să fie atent ca vânătoarea şi să fie corectă, pentru că animalul ăla nu e unul tocmai rău.

Vânătorul ajunse în tufişuri. Ursul se odihnea. Ridică arma, o puse la ochi şi cu mâna făcu un semn hăitaşilor, printre ei, unul dogar de meserie pe care se baza cel mai mult. Măi când începură să urle ca descreieraţii hăitaşii, ursul sări rapid în picioare şi începu să mormăie, dar ce mormăit. Te cutremura. 

Vănătorul tremura de teamă, dar puse degetul pe trăgaci şi trase nouă focuri. Unul după altu… Trei nimeriră animalul, dar produseră răni uşoare, șase au fost trase complet aiurea. Vânătorul înlemni. Consumase munţia…

Ursul se ridică atunci în două picioare şi se uită la toţi cei ascunşi în tufe. Mirosea urât în preajmă… La vederea unui animal de aproape trei metri înălţime, pantalonii urmăritorilor deveniră brusc maro!

Şi o luară nene la sănătoasa, cu vântor cu tot în frunte. Se opriră la cârciumă, unde îşi schimbară pantalonii şi apoi intrară cu zgomot. Se agitau, urlau, erau nervoşi pe gloanţe, pe puşcă, pe urs, pe USA, pe Barosan…

„Aspazia mă-sii! strigă vănătorul.., scăpă ursul şi acum namila se întoarce înapoi în pădure. Da, sunt frustrat, ce mama dracu!” le aruncă el verde în faţă celor care vociferau în cârcimă, toată obida şi tot veninul care, evident, îi blocaseră fierea şi ficatul de câteva săptămâni bune.