Ar fi oare posibil, psihologic vorbind, ca președinta Comisiei Europene să ia pe cont propriu războiul (prin proxi) dintre UE și Federația Rusă? Există riscul ca doamna Ursula von der Leyen să transpună în plan personal conflictul cu Vladimir Putin? Astfel de situații s-au mai întâlnit în istorie.

Câteva exemple. Cruciada a Treia a fost marcată de un conflict aproape de la om la om între Richard Inimă de Leu și Saladin. Deși nu s-au întâlnit față în față, scrierile epocii sugerează o rivalitate simbolică între cei doi lideri. Carol al XII-lea al Suediei a continuat războiul cu Rusia chiar și după pierderi grele. Încăpățânarea a fost interpretată de unii istorici drept o ambiție personală de a-l umili pe țarul Petru. Invazia Rusiei, din 1812, a avut un ton personal, Napoleon dorind să-l pedepsească pe țarul Alexandru I pentru nesupunere față de blocada continentală. Deși prezentat ca o dispută de frontieră și echilibru regional, războiul Irakului cu Iranul a fost inițiat de Saddam Hussein cu ambiția de a-l învinge personal pe Ayatollah Khomeini și de a se impune ca lider suprem în lumea arabă. Observați de câte ori am folosit cuvântul ”personal”.

Există și componenta politică, unii analiști considerând că Uniunea Europeană ar intra într-o criză mortală dacă Ucraina pierde războiul cu Federația Rusă.

Spun aceste lucruri deoarece aflăm că onorata Comisie Europeană doreşte ca „toate sau aproape toate” statele membre ale UE să contribuie cu garanţiile necesare pentru a oferi Ucrainei un împrumut de 140 de miliarde de euro finanţat din activele îngheţate în urma sancţiunilor impuse Rusiei şi pe care Kievul să-l ramburseze numai după ce Moscova i-ar plăti „reparaţii de război”.

Citiți continuarea articolului AICI.