Oamenii mai săraci și cu acces limitat la educație și-au găsit idolul în persoana celui care le-a spus că se trag din dacii a căror limbă a creat limba latină. Văzându-și teritoriul patriotismului ocupat de naționalismul extremist, cei din clasa medie și educată și-au găsit și ei idolul într-un individ care le-a spus că reforma se face prin tăieri de salarii și creșteri de taxe și impozite. Și o tabără și cealaltă cultivă fanatismul.

Ambele tabere au un numitor comun și anume o năzuință mascată spre dictatură. Nu știu de ce și cum se face, dar se pare că ființa umană, educată sau nu, se odihnește în ideea că un salvator va rezolva problemele societății, chiar cu riscul restrângerii unor drepturi și libertăți. Profilul dictatorial al lui Georgescu s-a văzut în afirmațiile sale că partidele sunt inutile, în simpatia declarată pentru mareșalul Antonescu și legionari, în admirația față de ”înțelepciunea rusă”, iar la Bolojan în discursul milităros, în tratarea adversarilor drept șobolani, în metafora nazistă a aprinderii luminii.

Cunosc oameni educați din bula mea de Facebook care și-ar da ani din viață pentru a-l vedea pe Ilie Bolojan premier perpetuu și nu îmi explic această euforie decât prin existența în ființa umană a nevoii profunde de a pune miza pe un lider salvator, de a-și dizolva anxietatea prin susținerea la comun a conducătorului suprem. Probabil că în cele mai vechi asocieri umane încrederea fanatică într-un șef miraculos era capabilă să alunge insomniile și frica. Desigur, pentru ca acest mecanism psihologic să funcționeze este nevoie ca el să rămână inconștient, scotomizat, negat.

Prin georgiști și bolojaniști putem estima că în societate există o tensiune extremă, o frică de ziua de mâine cum nu s-a mai văzut de mult.

Citiți continuarea articolului AICI.