Nu cred că există om politic cât de cât important sau om de afaceri ale cărui firme rulează mai mult de modesta sumă de o sută de mii de euro anual care să nu fi apelat, măcar o dată în cei 25 de ani de capitalism sălbatic, la mijloace care pot fi considerate ilegale.

O informație preferențială, o ușă deschisă cu prioritate, o vorbă bună, un ajutor la nevoie, toate aceste practici au făcut parte din comportamentul cotidian al acestor oameni.

Paradoxul paradoxurilor constă în faptul că nu toți cei care au greșit au avut sau au o gândire infracțională. Mulți dintre ei sunt, în fond, oameni cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, care au avut de optat între faliment și adaptarea la sistem.

Acum, DNA nu face filosofie existențialistă, nu se interesează de conjuncturi, consecința fiind că mulți oameni de afaceri români vor ajunge după gratii și își vor vedea firmele în pericol.

Veți spune că așa merită toți acești nenorociți, că majoritatea cetățenilor abia se descurcă de la o lună la alta, în vreme ce bogătașii nu știu ce să facă cu banii. Privind însă viața așa cum este ea, nu cum este reglementată în Codul Penal, lucrurile se complică, fiindcă de multe ori infractorul de azi nu a avut altă soluție, ieri, decât să încerce să supraviețuiască într-un sistem care nu a funcționat altfel. 

Vreau să știu măcar o singură firmă cu capital românesc care a supraviețuit mai mult de un deceniu în care patronul sau patronii sau administratorul să nu fi apelat niciodată la o relație politico-economică. Dacă știți o astfel de societate comercială, dați-ne de știre, să întrebăm, ca ziariști, cum s-a descurcat.

Tare mă tem că nu vom avea nicio exemplificare.

În aceste condiții, ce-i de făcut ? Mulți spun că va fi exterminat capitalul românesc, că toți antreprenorii români vor ajunge la închisoare, că se face vid pentru capitalul străin. Unii văd o conspirație în spatele acestei situații, alții spun că totul este firesc și că așa e viața.

Dacă oamenii de  afaceri se mai bucură de unele circumstanțe favorabile în judecata publică, politicienii se izbesc de toleranță zero, cu toate că supraviețuirea în straturile superioare ale lumii politice s-a făcut prin susținere financiară. Spuneți-mi numele unui singur politician din stratosferă care să nu fi beneficiat de ajutor economic informal, pe sub masă, de șpagă, foloase necuvenite sau cum vreți să definiți.

În aceste condiții, în definiția omului de afaceri român și a politicianului român există o nuanță importantă și de neevitat: infracțiunea.

De la un anumit nivel în sus, afaceristul și politicianul român sunt, prin definiție, infractori, rămâne doar ca DNA să dovedească, mai devreme sau mai târziu, acest lucru.

Și atunci, ce e de făcut ? Să se încoloneze toți și să se autodenunțe ? Să demisioneze cei cu funcții și să se auto-falimenteze cei care conduc firme ? Să se pensioneze toți, cu sau fără termen ?

La toate aceste întrebări nu este deloc ușor de răspuns. Ca toate lucrurile bune, lupta anticorupție poate atinge un prag dincolo de care efectele perverse nu vor mai putea fi evitate.

E ușor să spui că trebuie arestați toți cei care au greșit, dar ce ne facem dacă a greșit toată lumea ?

Fiindcă toate întrebările fără răspuns trebuie să aibă unul, măcar aproximativ, cred că vom ajunge la vorba lui Klaus Iohannis: 

Justiția nu trebuie să se considere o supraputere.

Poate că, spunând acest lucru și riscând să fie aspru criticat, Johannis tocmai asta a vrut să spună și anume că nu poți să-i bagi la pușcărie pe toți.

Există, spuneau latinii, o măsură în toate lucrurile.

De reflectat.