Alina Mungiu Pippidi a publicat un articol în care fraza cheie este următoarea:

“Nu poți să nu îți pui întrebarea cum se face, în țări unde nu a avut loc niciodată o demonstrație pentru drepturile copilului, ca în România, deși poveștile orfanilor, cu SIDA sau fără, au ținut afișul 20 de ani, sau care conduc în topul violenței domestice, ai brusc mulțimi scoase de un canal de televiziune din casă cu pancarte mari, printate color și într-o engleză impecabilă, să protesteze contra tratamentului la care sunt supuși copiii lor în țările cele mai civilizate din lume.”

Mungiu Pippidi ne invită să ne putem o întrebare, adică să gândim.

Când cineva ne invită să gândim, ne enervează.

Imediat a apărut informaţia că Mungiu Pippidi a primit o sponsorizare de la statul norvegian şi de aceea apără instituţia Barnevernet. Argumentul este stupid, fiindcă ar însemna că dacă primeşti o sponsorizare de la americani nu mai ai dreptul să aperi democraţia. În plus, doamna autor nu se exprimă asupra cazului Botnariu.

Am putut apoi citi un articol din care aflăm că Mungiu Pippidi a înfuriat o ţară întreagă. Greşit, pe mine nu m-a înfuriat şi ca mine sunt mulţi.

În fine, domnul Marian Papahagi se crede deştept şi ne spune că Vanghelie e mai tare ca Mungiu:

“Prefer ca România să fie condusă de pișicheri corupți. Vanghelie e de o mie de ori preferabil lui Mungiu: incultura lor esențială este aceeași, doar gradul de alfabetizare diferă. Vanghelie măcar e mai tolerant și mai simpatic”.

WOW ! În acest caz, Vanghelie e mai bun şi decât Marian Papahagi.

Nu cumva e mai bun şi decât Cioran ?

Da, Vanghelie nu ne pune întrebări, ne oferă doar răspunsuri, nu ne roagă să gândim, ci gândeşte el pentru noi.

Aici am ajuns, să refuzăm tot ce nu este gândire comună, gândire a străzii, produs prefabricat al unei manipulări tot mai grosolane.

Gheorghe Smeoreanu