În genere, oamenii care își lasă barba mare, care afișează o atitudine de dispreț față de cutumele sociale, considerându-le ipocrite, care frecventează grupurile celor ce iubesc muzica și teatrul, nu banii și cariera profesională, ei bine, semenii mei care fac asta mai au o trăsătură: încearcă să fie fair play.

Este normal să fie astfel.

Ar fi culmea ca tu să disprețuiești fariseismul și formalismul care domină societatea, iar ca semn al acestui dispreț să cânți, să zicem, la chitară, dar în același timp să fii un mincinos și un farseor.

Ar însemna că tu ai vrea să faci compromisurile pe care le fac alții, pentru a avea case și mașini, țoale de firmă și locuri bune în ierarhia socială, dar nu reușești să le faci.

Imediat ce vad un ins boem, hirsut, voit neîngrijit, îi acord prezumția de corectitudine. Păi, ce sens ar mai avea să sfidezi societatea, chinuindu-te și suferind privațiuni, dacă tu ești la fel ca ea ?

M-am gândit la toate acestea văzând câtă osârdie pune ziaristul și actorul Lucian Marin atunci când scrie împotriva mea numindu-mă: demon, mercenar de presă etc.

Dl Marin poartă barbă stufoasă, mângâie chitara pe scenă, colaborează la Teatrul Ariel și lasă tuturor frumoasa impresie că îl doare în cot de mizeriile capitalismului, că frumusețea sufletească și morală reprezintă un ideal pe care trebuie să îl păzești, chiar riscând să ai chiria neplătită și să îți ghiorțăie mațele de foame.

În virtutea acestei paradigme precum că omul boem are onoare, lăsându-ne nouă, celor care fugim după adaptare, plăcerea de a ne tăvăli în mocirla compromisului, mă așteptam ca dl Lucian Marin să recunoască, înainte de a se apuca să mă înjure, că tocmai i-am refuzat o cerere de angajare la firma mea.

Eu nu am plăcerea să cunosc numărul de telefon al dlui Marin. Până de curând, nu știam nimic despre dânsul, nici măcar că are doar liceul. După cât de lejer se leagă de Dostoievski sau Kierkegaard, de Picasso ori de Shakespeare, mă gândeam că dl Marin e cel puțin doctor în estetică sau filosofie. Ca atare, aveam impresia că dl Marin predă la vreo facultate a urbei, iar din când în când, se aburcă în avion și apare în fața studenților din alte țări, dornici să se împărtășească din înțelepciunea și cultura sa.

De unde să știu eu că dl Marin e un bacalaureat cu ifose ?

Oricum ar fi fost, i-am comunicat, cât mai prevenitor cu putință, că nu îl pot angaja. Adică, el e important, e talentat, e cult, e cool, doar că eu, nemernicul de mine, nu am atâția bani încât să-mi permit a-i da și dumnealui un salariu.

Ei bine, ce să vezi, n-au trecut trei zile de la refuzul cererii de angajare și Marin mă tratează pe net de mercenar și geniu rău al presei din zonă.

Păi, să nu-i dai dreptate paremiologului care ne învață că omul sărac e al doilea drac ?

Să mai crezi în bărbi stufoase, în chitare și boemi ?

Eu unul, voi fi mai prudent.

Cândva, am fost coleg la facultatea de psihologie cu regretatul Valeriu Sterian.

Plete ca ale lui nu avea nimeni.

Dispreț ca al lui pentru ideea de carieră universitară n-avea nimeni.

Chiulea, bea, juca cărți, se certa.

Avea însă o candoare de copil și, de atunci, așa am crezut că sunt toți boemii.

De unde să știu că unii se prefac a fi culți, se prefac a fi talentați, iar pentru ca această prefăcătorie să fie credibilă, se prefac și că sunt boemi ?

Fiindcă eram un ignorant în materie, îmi merit lecția primită de la Marin.

A fi boem nu e totuna cu a fi un ratat incurabil.

Merci, Marin !