Rușinea este una dintre cele mai puternice arme psihologice în manipulare, deoarece atacă direct stima de sine și identitatea unei persoane. În psihologie și analiza comportamentală, manipularea prin rușine (shaming) este folosită pentru a dezarma victima, a-i anula spiritul critic și a o face dependentă de validarea manipulatorului. Atunci când o persoană simte rușine, ea tinde să se ascundă, să se izoleze și să accepte mult mai ușor condițiile impuse de celălalt pentru a „repara” greșeala percepută.

 

Încep să fiu din ce în ce mai convins că, de mai mulți ani, shaming-ul este tehnica de manipulare cea mai folosită în România. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că niște profesioniști, de pildă unele laboratoare de inginerie socială, au implementat ”rușinarea” și au țintit-o în trei direcții: patriotul, creștinul, pesedistul.

 

Iar ca o încununare, au țintit rușinarea și spre condiția de român, spre România.

 

Nu există ziarist și influencer care să combată pesedismul și să nu rușineze, cel puțin în treacăt, creștinismul și patriotismul. Nu există influencer și ziarist care să opună patriotismul, degradat la starea a priori rușinoasă de naționalism, apartenenței la UE și să nu-i atace, măcar tangențial, pe ”pupătorii de moaște” și pe ”hoții” de pesediști. Și nu există ziarist și influencer care să se declare ateu fără a se declara adept al Statelor Unite ale Europei și inamicul PSD.

 

Toate aceste corelații sunt suspecte.

 

Accentul cade aproape întotdeauna pe rușinarea accentuată a unuia dintre grupuri, iar celelalte două sunt doar persiflate. Uneori, rușinea este țintită spre două grupuri, iar cel de al treilea este doar amintit în context. Rareori influencerul sau ziaristul este atât de îndârjit încât să atace concomitent grupul patrioților, al creștinilor și al pesediștilor.

 

Întotdeauna, influencerul sau ziaristul își ia măsuri de precauție. Nu spune că nu e patriot, dar speculează că patriotismul se degradează în naționalism, șovinism, discriminare. Îi este prea frică să afirme că nu ar fi creștin, însă recunoaște că nu e practicant și punctează că la români credința este cam mitologică, atunci când nu e curat obscurantistă. Când ajunge însă la PSD, totul e clar pentru influencer sau ziarist: PSD este dușmanul, iar pesediștii sunt întotdeauna corupți, rapace, nepotiști, carieriști.

 

Ce rușine să fii pesedist!

 

Spune Michel Foucault: „Cel mai bun mod de a domina oamenii este de a-i face să se simtă rușinați de ceea ce sunt”.

 

Pentru că rușinea este cea mai puternică emoție și implică frica de a nu fi suficient de bun pentru familia și societatea în care trăiești, mulți oameni cedează shaming-ului zilnic de pe rețelele de socializare și dintr-o anumită categorie de presă și renunță, treptat, să se declare patrioți, creștini sau pesediști.

 

Recunoașteți mecanismul?

• Manipulatorul găsește un punct sensibil. De pildă, patrioții se lasă seduși de extremism, Biserica este bogată, pesediștii au fost condamnați pentru corupție.
• Punctul sensibil este amplificat maxim. Toți patrioții sunt suspecți de extremism, toți preoții și ierarhii conduc mașini scumpe, toți pesediștii au de a face cu justiția.
• În a treia mișcare, manipulatorul devine concesiv. Îl absolvă parțial pe patriot, atrăgându-i atenția să nu se exprime cumva împotriva UE, NATO și Ucrainei. Îi absolvă și pe oamenii bisericii acceptând că instituția lor a avut un rol benefic în istorie. Îi acceptă chiar și pe pesediști, în numele democrație, dar îi condamnă la veșnică opoziție.

 

Rețelele sociale au industrializat rușinarea publică. Algoritmii recompensează indignarea, transformând greșelile (reale sau percepute) în spectacole de execuție publică morală, determinând auto-cenzura celorlalți. Este motivul pentru care manipularea se execută în mod predilect pe rețelele sociale și mai puțin în presă. La televiziune, anumite grupuri de interese sau formatori de opinie etichetează unele luări de poziție ca fiind rușinoase, primitive sau imorale, blocând dezbaterile publice necesare. Așa se face că niciodată nu vezi la televizor un dialog de idei, precum rareori poți citi în presa scrisă cu audiență articole de sinteză, studii de politologie, opinii economice alternative.

 

Capodopera shaming-ului la noi apare atunci când ni se spune că trebuie să ne rușinăm de România.

 

Corneliu Calotă descrie fenomenul: ”„Numai în România se poate întâmpla așa ceva.” „Ca la noi, la nimeni.” „Păcat că România e locuită de români.”

Occidentul a devenit unitatea abstractă de măsură a normalității, iar România, abaterea de la ea.

Nu susțin că neajunsurile noastre sunt imaginare. Avem instituții slabe, politicieni mediocri, infrastructură rămasă în urmă, corupție și impostură.

Complexul de inferioritate poate porni de la inferiorități reale. Dar una este să constați că ești mai slab și alta să ajungi să crezi că ești incapabil.

Prima constatare te poate mobiliza. A doua te paralizează. Iar paralizia are consecințe.

O țară care se consideră structural inferioară intră în orice negociere deja învinsă psihologic. Nu se mai întreabă „care este interesul nostru?”, ci „ce trebuie să facem ca să fim considerați buni europeni?”

 

 

La ce slujește de data aceasta shaming-ul? Tot Calotă explică: ”Green Deal-ul poate fi necesar. Înarmarea poate fi indispensabilă. Sprijinirea Ucrainei poate corespunde interesului nostru strategic. Rusia poate fi o amenințare, China o provocare.

Dar nimic din toate acestea nu ne scutește de obligația de a întreba: ce înseamnă pentru România? Ce câștigăm? Ce pierdem? Cât ne costă? Ce putem negocia?

Problema începe când însăși întrebarea devine suspectă. Întrebi despre costurile tranziției verzi, ești retrograd. Despre limitele sprijinului pentru Ucraina, putinist. Despre relația economică cu China, pro-chinez. Eticheta înlocuiește argumentul.

Același complex funcționează în economie. Investitorul străin a venit după 1990 nu numai cu bani și know-how, ci și cu prestigiul modernității. Capitalistul român a venit însoțit de suspiciune: securist, șmecher, băiat deștept. Uneori pe bună dreptate.

Dar generalizarea ne-a făcut să considerăm firesc să vindem și suspect să construim. Firesc să atragem capital și aproape indecent să vorbim despre formarea unui capital național puternic”.

 

Mai rămâne o singură problemă de discutat: cine folosește tehnica rușinării?

 

Răspuns: cine are interesul.

 

Follow the money!

 

 

Gheorghe Smeoreanu

 

(Această rubrică apare, în general, de două ori pe săptămână. Despre autor puteți găsi mai multe informații AICI)