Românii au avut cea mai lungă vacanţă din istorie, una de aproape o jumătate de mileniu. Spunea asta Emil Cioran, într-una din scrierile sale. 

Judecând la rece sinusoidele pe care România le-a avut în ultimii 20 de ani, nu putem spune decât că avem în noi un fatalism sin qva non, care ne face să vărsăm găleata cu lapte atunci când ea este plină. Româneşte spus. 

În 22 decembrie 1989, România era una din cele mai iubite şi respectate naţii europene, vesticii aveau capul lăsat, după ce văzuseră mediatic cum acest neam murise pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Lugojului etc, în dorinţa lor de a scăpa de comunişti. Un cap lăsat în jos, într-o culpă comună, pentru că ne abandonaseră în urmă cu aproape 45 de ani.

Dar, ţi-ai găsit, acest capital de imagine l-am făcut zob în doar 6 luni, prin Ion Iliescu şi minerii lui în 13 iunie. Vesticii ne-au întors spatele, scârbiţi de lămpaşele şi bâtele feţelor întunericului.

În 1999, România din nou devine credibilă, prin acceptul lui Emil Constantinescu dat trupelor NATO de a survola teritoriul naţional în războiul iugoslav. Gest care triumite PNŢ-cd în afara parlamentului dar ulterior pe România în NATO şi apoi în UE. Urmează 8 ani (2004 – 20012) de politică externă coerentă practicată de România prin Traian Băsescu, urmează o politică economică în recesiune aplicată la minut de către finanţişti, România devenind exemplu în Europa şi încheind anul 2011 cu una din cele mai mari creşteri economice din regiune. 

Dar urmează două luni de guvernare USL care aruncă ţara în aer, prin anularea în doar 3 zile a tuturor cutumelor şi a legilor statului de drept, ducând România nu în anul 2000 ci aproape de 1992, în perioada Văcăroiu, atunci când a existat Evul Mediu al democraţiei noastre. De aceea, nu e nimic anormal faptul că azi cea mai puternică voce care se aude este a edecului Iliescu şi a un panglicar pe nume Ghişe. Ion Ghişe.

Ne întoarcem însă la Emil Cioran şi la vacanţa pe care o menţiona acest „personaj literar”, cum îl definea Lia Vasilescu. Cert este că nu e o glumă chiar, pentru că momentul istoric prezentat de filosoful român nihilist este cuprins între anii 273 d.H şi anii 800-900, la primele cnezate. De ce nu e o glumă, pentru că la Universitatea din Los Angeles, la secţia de antropologie culturală, această vacanţă din istoria românilor este dată exemplu de involuţie socio-urbană. Ca o excepţie de la regulă. Pe scurt, evoluţia unei societăţi spune clar că demersurile sunt sat-comună-târg –oraş şi apoi metropolă, etc. În acei ani de început de milieniu romanii construiseră în acest spaţiu o întreagă hartă social-urbană cu drumuri, oraşe, cetăţi, bătuseră monedă, exista un sistem fiscal. Dacia Romană avea toate premisele unei evoluţii post-romanice de excepţie şi pe axa normală antropologică. Numai că nu a fost aşa, după retragerea aureliană, poporul român (daco-roman) a intrat în vacanţa, una din cele mai lungi vacanţe cum o descrie Cioran. Cetăţile au fost părăsite, regulile la fel, daco-romanii s-au mutat în munţi şi au făcut cătune, nici măcar la perioada dacică nu s-au întors. Ci la o formă pre-statală. Nu mai există nimic în istoria de 500 de ani, nu am jucat nici un rol. Istoricii spun că în această periaodă noi ne construiam ca naţie. Mult, mult ne-a luat să ajungem la Seneslau, Glad, Litovoi sau Farkas, care să-mi fie cu iertare, numai români puri nu sunt. 

Românii au în ADN-ul lor eşecul, întoarcerea, distrugerea realizărilor, a unor etape muncite. După Napoca, Apulum, Buridava, ne-am dus în creierul munţilor, pe aici trecând ca prin brânză huni, goţi, cumnai, slavi etc. Noi am întors vectorul dezvoltării. Da, această vacanţă din care la orice Muzeu de Istorie din ţară nu găsiţi decât oale şi ulcele, ne costă azi enorm. În acei ani, în Vest apăreau imperii medievale puternice pe cadavrul fostului Imperiu Roman de Apus, se năşteau dinastii regale în Franţa actuală sau în spaţiul german. Păi a fost extrem de uşor, unui stat maghiar să ocupe câteva ducate transilvane, conduse de nişte cneji.

Acesta e fatalismul unei naţii care în istorie a dormit în bordeie din chirpici când alţii contruiau state medievale.