Am avut prilejul să interacționez cu reprezentanți ai clasei politice și ai presei din mai multe țări, am fost atent la gradul de agresivitate interpersonală, așa încât pot spune că în România moara cu noroi macină mai mult ca în alte părți, iar românii sunt mult mai înclinați decât alte neamuri să se insulte între ei. Ne-am creat o tradiție mizerabilă, atât în presă, cât și în viața publică, să ne porcăim, să ne bălăcim în troaca vorbelor grele, considerând că astfel suntem mai puternici, mai inteligenți, mai șmecheri. Da, ideea românească de șmecherie are un echivalent în multe culturi, dar la noi se bucură de prestigiu ca la nimeni altcineva. Românul șmecher și spurcat la gură primește un grad înalt de acceptare socială și rolul său în ierarhia informală a prestigiului este foarte ridicat, așa cum vedem permanent în presă și pe rețelele lociale.

Nu există în România dezbatere fără personalizarea conflictului, recte fără critica persoanei, nu doar a ideii, fără ironie și sarcasm, fără reacții emoționale care, în alte culturi, ar friza isteria. Nu pretind să fim precum suedezii, norvegienii, danezii sau finlandezii unde funcționează modelul consensual, limbajul moderat și controlat și o sancționare socială rapidă a agresivității verbale, dar măcar să ne apropiem de francezi, nemți sau olandezi, la care discursul public poate fi oricât de dur pe fond, dar insultarea directă a persoanei este întotdeauna intolerabilă.

Șmecherul român cu limbaj demn de ușa cortului este vedetă pe rețelele de socializare, unde riscul sancțiunii juridice se dovedește a fi minim. El te insultă la adăpostul legii și, adeseori, al anonimatului, pentru că întotdeauna găsește un public care să îl aplaude, iar miile și sutele de mii de cazuri de acest fel formează o rețea a șmecheriei contondente care sufocă viața socială, provocând o ceață deasă în fața percepțiilor clare, a promovării meritocratice, a progresului civilizațional.

Citiți continuarea articolului AICI.