Predică la Duminica a XXIII – a după Rusalii

Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor

Din multele vindecări pe care le face Iisus Hristos asupra oamenilor căzuți în suferințe, desigur că cele mai importante sunt acelea care au fost răsfrânte asupra sufletului. Vindecarea sufletului și atenția asupra acestuia sunt cele mai grăitoare fapte ale Noului Legământ. Cumulându-le pe toate aflăm că cea mai puternică vindecare pe care o face Hristos, încă fiind cu trup pe pământ, este dezrobirea sufletului din ghearele vrăjmașului diavol. De altfel, am putea spune că cea mai mare cădere a sufletului nu ar fi despărțirea lui de Dumnezeu, ci mai grav, căderea lui sub robia diavolului, așa de mult, încât toate puterile acestui suflet să fie deplin stăpânite de diavol. De aceea găsim scris că Mântuitorul Hristos a venit „să vindece lumea” la cel mai necesar moment, căci omul căzuse sub stăpânirea diavolului, nemaiavând nici o putere pentru a scăpa de sub această tiranie voită. Însă în fața Stăpânului puterea vrăjmașului este nimicită și robia dezrobită, arătându-ne încă odată că într-adevăr Iisus este Dumnezeu.

De unde aflăm aceasta? Din ceea ce Evanghelistul Luca ne relatează (Luca 8, 26-39), după cum el însuși auzise de la marele propovăduitor, apostolul Pavel. Și ne spune că Iisus venise cu corabia în ținutul Gherghesenilor, iar din acest oraș îi iese în întâmpinare un demonizat, care strigă către Mântuitorul: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui!” Strigătul din acest demonizat este înfricoșător atunci când îl înțelegem ca putere a vrăjmașului de a stăpâni pe om, încât să vorbească prin el și cu gura lui. Însă este un strigăt mărturisitor pentru ortodoxul care crede în Dumnezeirea lui Hristos. Diavolul se afișează astfel ca cel dintâi care știe că Iisus este Fiul lui Dumnezeu și se teme de el, implorându-L: „Te rog, nu mă chinui!” Dacă ar fi putut diavolul să viclenească și aici, spre a nu se vădi pe sine în fața celorlalți oameni, cu siguranță că ar fi făcut-o, dar el, duh fiind, vede slava dumnezeirii lui Hristos și se înfricoșează, și temându-se cere îndurare. Mintea lui este stângace și îngustă, dar se folosește de mintea omului pe care îl stăpânește spre a scoate aceste sublime cuvinte: „Te rog…”.

„Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el.” Diavolul este întrebat ceva, dar răspunde cu altceva. Este întrebat de nume, iar el vorbește de cantitate. Este întrebat la singular și el dă numele unui plural. Pe deasupra completează și evanghelistul ca să întărească înțelesul că „mulți diavoli intraseră în el.” Așadar într-un om pot intra mulți diavoli. Cum există comuniune întru bunătate și iubire așa există și întru răutate și ură. Vorbește un singur diavol în numele unei legiuni, căci dacă unul singur este prezent undeva toată răutatea celorlalți este cumulată acolo. Dar Hristos a mai spus odată că „duhul necurat când iese dintr-un om” și umblă pe aiurea și nu-și găsește odihnă, „întorcându-se mai ia cu sine alte șapte duhuri și intră în casă”. Și din Maria Magdalena scosese „șapte demoni”. Iar Sfinții Părinți ne arată că putem fi stăpâniți de mai multe duhuri: de duhul mâniei, de duhul întristării, de duhul lăcomiei, de duhul mândriei și toate celelalte subordonate acestora. Însă toate, oricâte ar fi de multe, sunt izgonite numai prin prezența Domnului Hristos. Căci în evanghelie, Îl rugau „să nu le poruncească să meargă în adânc.” Iar Iisus „le-a îngăduit” să intre într-o turmă de porci, „iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat.” De aici se vede că diavolii nu fac nimic fără a le fi îngăduit ceva. Așa aflăm și din cartea lui Iov. Dumnezeu ca și Stăpânitor și Proniator nu poate avea o stăpânire secondată. El numai le îngăduie. Nimeni nu conduce lumea aceasta, ci toți sunt îngăduiți.

„Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.” Erau cuprinși de frică din cauza faptului că nu înțeleseseră minunea. Încă nu văzuseră dumnezeirea lui Hristos. Nu luaseră aminte la păzitorii porcilor care „le-au spus toate câte s-au întâmplat”, inclusiv: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt?” Poate și paguba suferită le întunecă mintea. Așa mai făcuseră atunci când Mântuitorul scoate demonul din tânărul surd și mut. Iar fariseii ziceau: „cu domnul demonilor scoate pe demoni.”(Matei 9, 34) Aceeași întunecare. Nu credeau a fi posibil acest lucru. Credeau că omul poate fi posedat, dar nu credeau că poate cineva să vină și să-l elibereze și implicit nu credeau în dumnezeirea lui Iisus. Dracii mărturiseau „Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu…”, iar oamenii nu.

Astăzi, Hristos vine cu corabia ( Biserica) pe tărâmul păgân al sufletelor noastre, tărâm al căror oameni se ocupă cu creșterea de porci. Pe tărâmul nostru, puterile sufletești, adică mintea, inima și voința, se ocupă cu creșterea de patimi. Greu și dureros este verbul „a se ocupa”. Ar fi mai ușor să spunem că din întâmplare mai cresc și patimi, decât să spunem că ne ocupăm sau avem ca principală ocupație creșterea de patimi. Că aflăm de la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăția lui Dumnezeu și trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului.”( Filocalia, vol. II, pg. 188). Din această ocupație, zărindu-l pe Hristos, îi scoatem în întâmpinare un demonizat. Hristos vine să ne vindece și noi în loc să avem glasul celui îmbolnăvit, noi strigăm: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui!” În loc să spunem ca sutașul: „ Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu…”(Matei 8,8), noi zicem: „Ce ai cu mine, Iisuse?” În loc să spunem ca Petru „ Doamne, ieși de la mine că sunt om păcătos”, noi zicem: „Te rog, nu mă chinui!” Împlinim cele ce s-au spus despre noi, cei din urmă, că vom ajunge la căderi cumplite. „Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmașe, decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de batjocură”, ca dorința lui după Dumnezeu să fie îndreptată către poftele sale.(Pr. D.Stăniloae, Dogmatica I, pg. 479). Dorind să ne împlinim poftele cu toate laturile ei, devenim demonizați, adică plini de duhuri necurate. Mulți ne vedem duhurile noastre și încercăm să scăpăm de ele, luptând duhovnicește. Alții nu vedem nimic, avem impresia că stăm bine la toate capitolele. Dintre aceștia nici unul nu-l primește pe Hristos, ba chiar Îl roagă „să plece de la ei”. Viața creștinului nu este altceva decât o luptă, iar „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui … ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri.”( Efeseni 6, 12). Cine se străduiește să țină această luptă acela va lua răsplată, dacă se va lupta după „regulile jocului”( II Timotei 2,5) Că zice același Apostol: „Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul?” (I Corinteni 1,32) Căci frații Macabei „cu chemare şi cu rugăciuni s-au luptat cu vrăjmaşii.”(II Macabei 15,26).

Cine poate înțelege că lupta noastră este cu totul alta? Cine are urechi să audă că suntem chemați la o altă luptă? Cine îl ascultă pe Apostol când zice: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică…”(I Timotei 6,12).

Ierom. Antim Motorga