Peste puţină vreme voi împlini 50 de ani de scris la ziar.

 

Da, fiindcă am publicat primul articol la 14 ani, stârnind reproşuri din partea părinţilor.

 

Mama s-a temut că nu voi avea o meserie bine definită şi a avut dreptate. Tata mi-a atras atenţia că ziaristul este obligat să se amestece cu lumea politică, ceea ce s-a dovedit a fi un mare adevăr.

 

Până la trecerea lor în lumea celor drepţi, părinţii mei nu s-au împăcat cu gândul că unicul lor copil este nimic altceva decât ziarist.

 

De ce am vrut să fiu ziarist ?

 

Probabil dintr-un complex de inferioritate. Ziaristul, bun sau rău, îşi pune numele sub articol şi astfel devine cunoscut. Am vrut, probabil, să fiu vedetă. Pe de altă parte, mi-a plăcut enorm ideea de a nu avea un program bine stabilit, adică să mă duc la slujbă la 8 dimineaţa şi să plec la 16. Ziaristul scrie când vrea.

 

A mai fost ceva, anume faptul că fiind ziarist, practic nu munceşti. Ce muncă e aia să îţi dai cu părerea în mod oficial ? Nu e muncă, e o plăcere.

 

Ei bine, toate aceste avantaje, adică a fi vedetă (chestia asta mi-a dispărut din cap destul de repede) a avea un program după bunul plac şi a-ţi da cu părerea pe bani sunt plătite scump, extrem de scump.

 

Ziaristul este un tip dubios, e cineva care se bagă în treabă fără să aibe treabă. Am simţit asta însoţind delegaţii oficiale pe la vreo 10 şefi de stat şi de guvern. Toată lumea avea ceva de spus, de negociat, doar eu trebuia doar să casc gura.

 

Dacă ziaristul este, în genere, un ins marginal, ziaristul de provincie e, scuzaţi expresia, un mare rahat.

 

Să scrii despre ce se întâmplă în orăşelul tău o viaţă întreagă, iată definiţia clară şi completă a unei vieţi ratate.

 

Cândva, la Paris fiind, decanul unei facultăţi la care tocmai trecusem nişte examene de specializare, mi-a spus că dacă vreau îmi oferă o bursă pentru un doctorat. I-am răspuns că îi mulţumesc, dar nu primesc fiindcă mă întorc acasă pentru a-mi relua munca de ziarist.

 

Cred că omul m-a considerat un pic nebun.

 

Motivul pentru care spun ca ziaristul, în special cel de provincie este o nulitate constă întâi de toate în faptul că toată lumea te baga în seamă nu pentru marele adevăruri cuprinse în articolele tale, ci mai ales de frică. Respect ? Apreciere ? Prietenie ? N-ai să vezi aşa ceva.

 

Cum dispare ziarul, dispare şi omul.

 

Culmea este că ştiindu-se unii pe alţii mai bine decât oricine, ziariştii se dispreţuiesc şi ei între ei.

 

Cuvântul sartrian aneantizare mai ales la ziaristul de provincie scăpătat îşi găseşte deplinul înţeles.

 

În fine, vorba lui Moliere, tu ai vrut-o, George Dandin.

 

Am spus toate aceste lucruri nu pentru a mă lamenta, ci pentru a semnala că am conştiinţa condiţiei precare a jurnalistului trăitor în provincie.

 

Sărac ori, dacă se ocupă de politică, cel puţin sărac în comparaţie cu cei despre care scrie, ziaristul provincial e la mâna politicienilor, a primarilor, a tuturor celor care îi pot asigura reproducţia de azi pe mâine a gazetei.

 

Voi face peste doi ani 50 de ani de presă.

 

Iubesc şi urăsc meseria asta.

 

Ura şi iubirea se împletesc ca în marile poveşti de dragoste.

 

Sunt însă momente când nimic altceva nu îmi vine să spun decât:

 

Mama ei de presă, mama ei de viaţă.

 

Pardon, scuzaţi, bonsoir.

 

 

Gheorghe Smeoreanu