Încep primul articol din acest an cu o precizare, anume că sunt un suporter fanatic al regulilor dreptului internațional, acel set de norme și principii care guvernează relațiile dintre state și alte subiecte internaționale, bazându-se pe tratate, cutume, principii generale de drept și decizii judiciare. Evident, viața mea din comuna argeșeană Albota nu este direct afectată de încălcarea acestor reguli, dar spiritual și sufletește sunt dărâmat atunci când aflu știri despre abuzuri și nerespectări flagrante ale regulilor despre care vorbim. Cred că viața mea are sens doar dacă va rămâne ca o picătură în oceanul infinit al civilizației și culturii umanității, iar umanitatea va rezista în mileniile următoare doar cu condiția ca regulile dreptului internațional să fie respectate. De câte ori aceste reguli sunt încălcate, resimt situația ca pe un atac direct la propria-mi existență.

Când Donald Trump l-a vânat pe Maduro, președintele țării suverane Venezuela, capturându-l ca pe un animal sălbatic, am avut o zi proastă și m-am luptat cu un abur de drepresie.
A nu se înțelege că apăr vreo clipă ceea ce au făcut din Venezuela Hugo Chavez și Nicolas Maduro. Și știu ce au făcut nu din relatările politice contradictorii, ci din lectura romanului scriitoarei Karina Sainz Borgo ”La Caracas va fi mereu noapte”. Excepțional roman despre suferința omului venezuelean asupra căruia s-a lăsat o noapte grea odată cu suveranismul grețos și de cumetrie, fascist prin coloratura continentală, instituit de revoluția bolivariană. Dați-mi voie să vă arăt mici citate din textul romanului, așa cum le copiasem în ”caietul meu fără sfârșit”.

Citiți continuarea articolului AICI.