Fără îndoială, prin concursul dat de clasa politică românească şi administraţia legată de aceasta, „partea română“ are o vină uriaşă la preluarea economiei sub control străin.

Suntem însă în 2017. Şi ce constatăm?! Că, deşi ne aflăm sub control străin de peste un deceniu, România se găseşte economic tot în subdezvoltare şi tot în coada Europei, că încasările la buget sunt tot la 30% din PIB, faţă de peste 40%, în medie, în UE, că evaziunea fiscală este comparativ tot cea mai fabuloasă, că salariile sunt în România tot cele mai mici şi nivelul de trai tot cel mai scăzut din sistemul UE. Acum, cui îi aparţine vina? Tot „părţii române“?!

Bietul stat, acela arhihulit în toată perioada postdecembristă şi considerat cel mai prost administrator, s-a sfrijit într-atât, încât mai deţine doar 4% din PIB. În mod caraghios, FMI îl face tot pe el principalul vinovat în toate referirile la România, făcându-se a nu vedea ce se întâmplă în minunatul şi copleşitor preponderentul sector privat.

Despre capitalul străin care a preluat peste jumătate din cifra de afaceri pe economie – şi anume, mult mai important, acea jumătate în care se află sectoarele strategice şi poziţiile de monopol – numai de bine! DNA pune umărul descoperind doar hoţi români, în timp ce străinii sunt bibelou de porţelan. Una peste alta, hoţii români fură milioane, iar străinii miliarde! Asta-i situaţia în 2017! Pentru ce a fost mai de mult sau mai recent, vina aparţine fără tăgadă „părţii române“. Pentru ce este astăzi, vina se împarte exact în proporţia menţionată: cea aparţinând „părţii române“ este de milioane, cea aparţinând străinilor este de miliarde!

Pentru ce va fi mâine, va fi greu să se arunce vina asupra „părţii române“, pentru că aceasta nu mai este proprietarul ţării. Fără control asupra resurselor, băncilor, distribuţiilor de energie, utilităţilor, industriilor, câte mai există, pădurilor, pământurilor, „partea română“ – înţelegând prin aceasta capitalul privat autohton slab şi nefinanţat, statul în disoluţie, clasa politică şi administraţia puse la colţ şi timorate – nu va putea în mod obiectiv greşi, căci, în calitate de chiriaş, nu poţi face decât ce vrea şi dictează proprietarul. Să fim realişti, în capitalism proprietarul decide, şi de acum proprietarul în România este străin. Oricum, „partea română“ nu mai are vreo pârghie să mai facă ceva, nici bine, dar nici rău!

În plus, exonerarea de vină a „factorului extern“ prin exacerbarea vinovăţiei „părţii române“ nu corespunde deloc, dar chiar deloc, realităţii. Să amintim că întreaga negociere a admiterii în UE s-a desfăşurat sub semnul devizei „vreţi aderarea, daţi economia!“; în urma aplicării acestei formule, România a intrat în UE fără economie, neputând să valorifice nimic din potenţialele avantaje presupuse de apartenenţa la o piaţă neîngrădită de jumătate miliard de consumatori, căci, vai, nu poţi juca fotbal fără să ai măcar o echipă!

Să adăugăm noianul de condiţionalităţi impuse de FMI şi Banca Mondială privind: liberalizarea contului de capital (care a lăsat cu totul prematur fără mâini şi fără picioare o ţară subdezvoltată în bătaia fluxurilor speculative de capital); liberalizarea totală a preţurilor (care a generalizat pe piaţa românească preţurile mai înalte din Vest fără mişcarea în sens similar a salariilor); privatizările obligatorii ale monopolurilor din utilităţile publice sau falsele privatizări către companii de stat din alte ţări (precum OMV, Enel, CEZ, GDF); externalizarea sistemului bancar sau dezmembrarea terminătoare a companiilor integrate din domeniul energiei electrice şi căilor ferate.

Să nu uităm că de când s-a instalat la cârma economiei şi a ţării, capitalul străin n-a fost cumva un capital „bun“, ci unul rău, practicând un jaf sistematic, bazat în esenţă pe exploatarea salariilor mici. Mii de firme străine lucrează de ani de zile cu pierderi programate, pentru a nu plăti impozite şi a-şi degaja capitaluri suplimentare spre repatriere. Capitalul străin raportează în mod caraghios profituri mult mai mici decât capitalul autohton (acela hoţoman şi corupt!), prezentându-se paradoxal mai puţin eficient decât acesta din urmă! Totul pentru a evaziona fiscal plata impozitelor pe profituri, îndeosebi pe calea externalizării înainte de fiscalizare a fabuloaselor câştiguri realizate aici.

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa gandeste.org