Festivalul Internațional de Teatru Liviu Ciulei a continuat cu piesa Frumos e în septembrie la Veneția de Teodor Mazilu.

În trecut, îi aveam pe Eminescu sau Novalis care vorbeau despre viața ca vis.

Sărmanul Dionis: ” Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieții e un regisor a cărui existență n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul și reapar iarăși? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar același număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiași actori, deși piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. — Și nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscențele unui om ce de mult nu mai este?”

Spectatorii piteșteni au aflat ori li s -a confirmat faptul că există ipoteza de maximă actualitate potrivit căreia viața e vis. Mai ales de când industria IT a luat avânt, auzim tot mai des ideea că nu ar fi total exclus să fim programați în a trăi virtual, într-o lume virtuală. O dată cu evoluția inteligenței artificiale, problema s-a acutizat, iar Meta lucrează la existența virtuală la propriu, cu ochelari care să te proiecteze în visul cel mai frumos.

Foarte potrivită alegerea curatorului.

Distribuția, cu Oana Pellea și Mircea Rusu, încarnează definitiv această piesă. Regia Marianei Cămărășan este discretă, lăsând în prim – plan filosofia lui Mazilu. Scenografia lui Vladimir Turturică îl odihnește pe spectator și îl lasă liber.

Tema festivalului este, în acest an, iubirea captivă. Nu știu care ar fi antonimul, probabil iubirea liberă. Frumos subiect de reflecție.

Felicitări directorului Teatrului Alexandru Davila, maestrul Dan Tudor,  și întregii echipe a festivalului.

Gheorghe Smeoreanu