În 1649, Carol Steward al Angliei se trezeşte pe câmpul de luptă faţă în faţă cu armata republicanilor lui Cromwell. Era bătălia pentru monarhie. Regele Angliei conducea o armată mult mai numeroasă decât cea a inamicilor, formată din irlandezi, scoţieni şi forţe loiale engleze. Alături de el erau generali bine instruiţi, pregătiţi pentru marea confruntare care urma să aibă loc în acel început de ianuarie. Era sigur pe izbândă. Urma, după toate aparenţele, să se petreacă cea mai amplă bătălie din istoria Angliei, care trebuia să pună capăt unui război civil ce dura de ani buni.

Dar…

Este una din primele lupte care avea să aibă la final o singură victimă. Pentru că la semnalul de atac, singurul care scoate sabia din teacă este doar regele Carol. Restul se dau la o parte, trupele monarhului lasă armele jos, iar regele este imediat capturat şi ulterior executat, neînţelegând niciodată marea trădare, rămasă celebră în istorie. Cum toată armata, toţi generalii, cu care luptase alături, la un momet dat, în cel mai important moment l-au vândut.

Privind retrospectiv la istoria post-decembristă a României, m-am gândit mereu de ce România nu a înaintat deloc în primii ani, mai ales când două partide cu pretenţii istorice coagulaseră atâtea nume şi atâţia intelectuali de marcă. De ce aceştia nu au putut să fie vectori de imagine, mă refer la atâţia liberali şi ţărănişti, în lupta cu conservatorismul lui Ion Iliescu. 

Nimic nu s-a întâmplat în România, până prin anii 95-96. Nucleul de stânga al lui Ion Iliescu era puternic şi părea că nu are oponenţi în PNL şi PNŢ. Din păcate motivaţia am înţeles-o târziu. 

Cum poţi să duci o luptă cu mentalităţile socialiste ale lui Ion Iliescu, când tu pui în prim plan elite ale colaboraţioniştilor. Pleiada de nume de atunci din PNL şi PNŢ-cd au fost murdare, toţi s-au dovedid foşti colaboratori ai securităţii. O armată care a mimat tot timpul războiul. O armată formată de Marga, Ghişe, Muscă, Bălăceanu Stolnici, Quintus şi lista e lungă, o armată de generali trădători. Pe cine au trădat. Speranţa elitelor româneşti autentice.

În 1990, s-a întâmplat cel mai diabolic plan de uzurpare a speranţei. Toţi colaboratorii securităţii, profesori universitari, medici, oameni de presă, de cultură în general, ingineri s-au panicat! Erau orfani şi nu ştiau ce să facă. S-au dus la ofiţeriul de legătură şi l-au întrebat disperaţi ce să facă. Să intre în Frontul Salvării? Exclus. Au fost ordonaţi şi trimişi în rândul PNL şi PNŢ-cd. Sub garanţia că niciodată nu se va afla adevărul despre trecutul lor. Au fost lideri ai acestor partide, au înşelat regele. L-au trădat. Cine e regele? Spiritul românesc, visul studenţilor din piaţa universităţii, dorinţa de emancipare a românilor care au crezut în aceste nume. Eu unul îl priveam pe Bălceanu Stolnici tremurând de respect. Apoi când am aflat că acesta a turnat din plăcere şi pentru bani, mi-a venit să vărs. Parcă fusesem violat de acest om. 

De aceea nu a fost luptă, a fost un mimetism, schimbarea din 1996 nu a făcut dceât să schimbe cadrele fostului PCR din funcţie cu foştii colaboratori ai securităţii. Pentru Dumnezeu, securistul Marga a devenit Ministru al Educaţie, a făcut acea grotescă reformă a învăţământului,. Un viol al moralei!

Da, de aceea România nu a câştigat, pentru că au jucat un teatru absurd mai bine de 10 ani. S-au bătut comuniştii lui Iliescu cu colaboratorii securităţii. Un amical de fapt, o miuţă. Iar regele a fost capturat şi decapitat. Speranţa a murit demult. Nu mai avem morală, principii, doctrine. Vorbim de drepta şi stânga, să fim serioşi!

Dar există totuşi un licăr de speranţă, dacă privim la exemplul istoric cu care am început. După execuţia regelui Carol I a urmat o perioada de convulsii în Anglia pe care unii o definesc republică. Cromwell însă a decis într-un final să-l aducă pe tron pe fiul regelui Carol, pe Carol al II-lea Steward.