Se pare că în ziua de azi să fii prost nu mai e nicio ruşine. Ba chiar e la modă să îţi faci din prostie un titlu de glorie, adică să arăţi tuturor că nimeni nu te întrece, nimeni nu e mai prost ca tine.

Această situaţie bizară este posibilă datorită minunatei reţea de socializare numită Facebook. La cafenea, pe timpuri, prostul, în caz că se nimerea pe acolo, nu prea avea loc de întors, dar pe reţeaua de socializare se simte ca peştele în apă.

Dacă ar fi avut Facebook, Caragiale ar fi stat tot timpul activ, culegând perle de prostie.

Prostul este acel ins cu capacitate operaţională în general redusă, neinformat şi agresiv, vulnerabil la manipulare şi cu un inconştient în care gunoiul firbe ca într-un tomberon uitat la soare.

Facebook stimulează prostia cum nimic altceva nu ar fi reuşit să o facă, fiindcă este un mediu umed unde moluştele se simt elită.

Totuşi, nu aş renunţa pentru nimic în lume le acest spectacol cu valenţe involuntar estetice. Nu există scriitor în istoria literaturii care să fi reuşit un bestiariu mai complex şi expresiv decât Facebook.

Aşa se face că îi elimin cu greu pe cei care porcăiesc amplu, pe lipsiţii de cratimă, pe vizibil repetenţii unor şcoli ajutătoare, expresivitatea lor este adesea atât de puternică încât îi fac de ruşine pe toţi dramaturgii, de la Aristofan la Ionesco. Îi păstrez chiar în proximitatea wall-ului pe cei mai taraţi, jigodiile care ating perfecţiunea, perverşii opiniilor, homunculii tuturor avorturilor intelectuale, îi ţin pe Facebook precum în borcane cu iod, în scop oarecum ştiinţific, dacă psihologia e ştiinţă.

Cum totul se plăteşte, plătim ca societate pentru instituţionalizarea prostiei, pentru asimilarea găştilor online cu un fel de academii sui-generis. Înţelepciunea nu e molipsitoare, prostia este şi niciodată în istorie nu a existat o mai mare pandemie de idioţenie.

În această bulibăşeală, argumentul autorităţii s-a pulverizat, nu mai contează şcolile pe care le ai, cărţile citite sau scrise, nu ar scăpa de hărţuirea semidoctă de pe Facebook nici Goethe, nici Iorga. Unul, persoană reală, care se laudă prin baruri că îl citeşte pe Niece şi scrie cam două poeme la fiecare defecare e peremptoriu aici, pe reţea.

Cum pe Facebook nu există nici păcat originar, nici moarte, nici izgonire, reţeaua este un Eden.

Edenul protoproştilor.

Gheorghe Smeoreanu