Dacă, prin cine ştie ce miracol, Dumnezeu m-ar întreba pe care dintre oamenii planetei aş vrea să-i cunosc, nu i-aş vorbi nici despre Obama, nici despre Dalai Lama, nici despre mari artişti sau sportivi ai lumii.
L-aş ruga să mă ajute să-i cunosc pe judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României.
Oamenii aceştia mi se par la fel de curajoşi ca Mihai Viteazul şi la fel de drepţi ca Alexandru Ioan Cuza, la fel de patrioţi ca Mareşalul Antonescu şi la fel de buni precum marii noştri schimnici.
Când pe români i-au dezamăgit profund revoluţionarii din `89, şefii de stat şi guvern pe care i-au avut, Patriarhul, liderii presei, practic toţi cei care i-au condus sau reprezentat, aceşti judecători anonimi reuşesc să ţină în picioare statul, să dea coerenţă şi sens societăţii.
De unde au atâta curaj şi atâta demnitate, atâta stăpânire de sine şi atât spirit de sacrificiu nu pot să ştiu, dar ştiu, în schimb, că ţara a ajuns să mai respire doar datorită lor.
Pentru că se va spune că nu şi-au făcut decât datoria, pe aceşti oameni nu-i vom vedea în manualele de istorie, nu vor avea statui şi nume de străzi, dar lăsaţi-mă să îi admir şi să îi iubesc la fel de mult pe cât îi dispreţuiesc şi îi urăsc marii noştri corupţi.
Iar dacă veţi considera ca fiind bizar că am ajuns să ne sprijinim pe judecători, reamintesc doar că în Biblie există o frumoasă Carte cu exact acelaşi nume: Judecători.

























Lasă un răspuns