În a doua zi a anului abia început, Arabia Saudită l-a executat pe Nimr Baqir al-Nimr (1959-2.I.2016), un cunoscut cleric musulman şiit care fusese condamnat la moarte pentru „terorism”, „revoltă”, „nesupunere faţă de suveran”. Ierarhul era o figură marcantă în mişcarea de contestare care se manifestă în estul regatului haşemit, unde trăieşte minoritatea şiită (reprezentând circa 15% din populaţie), fiind un critic vehement al dinastiei sunite aflată la conducerea Arabiei Saudite. Minoritatea şiită din Arabia Saudită este oprimată, iar libertăţile religioase ale acesteia nu sunt respectate.

 

Execuţia sa a provocat un război al declaraţiilor între Arabia Saudită şi Iran, precum şi manifestaţii violente în rândul comunităţilor şiite din unele ţări, printre care Iran, (unde au fost atacate reprezentanţe diplomatice saudite), Irak, Liban, Bahrain dar şi Pakistan şi Caşmirul indian. Pe 3 ianuarie a. c., duminică seara, Arabia Saudită a anunţat „ruperea relaţiilor diplomatice” cu Iranul şi a dispus expulzarea diplomaţilor iranieni.

 

La mai puţin de 24 de ore după anunţul saudit, Bahrainul, (condus de o dinastie sunită, care are legături strânse cu regatul haşemit), a anunţat ruperea relaţiilor cu Iranul şi a cerut diplomaţilor iranieni să părăsească regatul. O decizie similară a fost luată de Sudan, iar Emiratele Arabe Unite au anunţat că îşi recheamă ambasadorul din Teheran. Au urmat alte măsuri ale uneia sau ale celeilalte părţi: suspendarea traficului aerian dintre Arabia Saudită şi Iran, întreruperea relaţiilor comerciale şi interzicerea călătoriilor pentru cetăţenii iranieni… Şi cine ştie ce va mai urma.

 

Să o luăm pe rând, în încercarea de a descâlci subteranele acestor recente evoluţii.
Arabia Saudită şi Iranul sunt două puteri regionale care s-au aflat într-o rivalitate permanentă în ceea ce priveşte crizele din zonă, acuzându-se reciproc că încearcă să îşi extindă propria influenţă. Relaţiile diplomatice dintre ele au mai fost rupte între 1987 şi 1991.

 

Rivalităţile dintre cele două state sunt mult mai vechi şi se justifică prin diferenţe etnice, religioase şi culturale.

 

Deosebirile principale constau în aceea că Iranul are o populaţie formată în majoritate din urmaşi ai vechilor perşi, pe când saudiţii sunt arabi. Chiar dacă şi unii şi alţii se revendică religios din învăţăturile coranice, există o deosebire fundamentală: saudiţii sunt suniţi, pe când iranienii reprezintă celălalt pol al islamismului, fiind şiiţi. Cultural, iranienii se consideră continuatorii străvechii civilizaţii şi culturi persane, în concepţia lor saudiţii fiind doar purtătorii unei culturi tribale, într-o creaţie statală artificială. De fapt, Arabia Saudită este compromisul statal realizat ca urmare a susţinerii dinastiei haşemite de către wahhabiţi [o sectă islamică, întemeiată de Muhammad ibn al-Wahhab (1703-1791), care propovăduieşte un monoteism rigid, bazat pe o doctrină fundamentalistă, având ca scop revenirea religiei islamice la puritatea sa originală şi unirea tuturor arabilor într-un singur stat, conform preceptelor Coranului]. La realizarea acestui plan ambiţios au contribuit din plin petrodolarii, care asigură extinderea sunismului în afara graniţelor saudite, prin învestirea de către stat a circa 50 de miliarde de dolari, din care s-au edificat peste 1.500 de moschei şi 2.000 de şcoli islamice.

 

Paradoxal, între ele există şi asemănări, cum ar fi sistemul de conducere. Dacă în Arabia Saudită există unul dintre cele mai înapoiate regimuri politice, promovând o conceptie medievală asupra guvernării, cu un sistem judiciar barbar (în care se practică mutilările şi răzbunările familiale şi tribale), de aproape patru decenii, Iranul a devenit o republică islamică teocratică (formă de guvernământ în care autoritatea, fiind considerată ca emanând de la Dumnezeu, este exercitată de cler). Două evenimente recente au contribuit la schimbarea realităţilor politice din această parte de lume.

 

Revoluţia iraniană din 1979 a dat naştere unei noi puteri regionale, singura guvernare şiită din zonă, diferită de tot ce a existat până atunci în Orientul Mijlociu. Din acel moment Iranul ayatolahilor şi-a manifestat intenţia de a exporta revoluţia islamică, liderul lui suprem proclamându-se conducător al întregii lumi musulmane, neliniştind conducătorii suniţi ai statelor arabe.

 

Invazia Irakului din 2003 a amplificat suspiciunile dintre cele două tabere, în special de când, după căderea regimului lui Saddam Hussein, a venit la putere un guvern dominat de şiiţi.

 

Regimul saudit a fost constant susţinut de SUA şi de alte state occidentale, care aveau nevoie de stabilitate politică în Orientul Mijlociu. Asta nu a determinat şi moderarea atitudinii antioccidentale a regimului de la Riad, multe fire ale atentatelor care au însângerat civilizaţia creştină în anii care au urmat după 11.IX.2001 ducând spre… Arabia Saudită!

 

Este ştiut că între suniţi şi şiiţi există un conflict cu rădăcini istorice, cele două facţiuni ale islamului dovedind o capacitate inepuizabilă în a organiza şi finaliza masacre reciproce pentru distrugerea… „inamicului”.

ŞIIŢI ŞI SUNIŢI

 

 

Separarea istorică dintre suniţi şi şiiţi este urmarea modului în care a fost reglementată succesiunea profetului Mohamed (întemeietorul islamismului), decedat în anul 632.

 

Dezbaterea istorică a început atunci când, în problema succesiunii, s-au confruntat două tabere: unii, urmărind să asigure succesiunea prin alegerea unei persoane calificate şi pioase care să conducă lumea arabă urmând obiceiurile profetului, alţii dorind ca acestuia să îi succeadă o rudă de sânge. Disputa s-a manifestat din momentul în care comunitatea a ales un apropiat discipol al profetului (Abu Bakr) pentru a deveni primul calif. Alţii – şiiţii (partizanii) lui Ali ibn Abu Talib, văr şi ginere al profetului – susţineau că Mohamed l-ar fi desemnat drept succesor pe Ali. Astfel a început un conflict al cărui sfârşit nu se întrevede prea curând.

 

După moartea lui Mohamed a devenit calif Abu Bakr, socrul lui Mohamed (tatăl Aisei, ultima soţie a profetului), acesta fiind dorit drept calif de suniţi [1]. Ali, ginere al lui Mohamed (soţul Fatmei, fiica profetului cu prima soţie), era un fost tovarăş al lui Mohamed, însoţindu-l în toate călătoriile şi campaniile sale. Conflictul a fost tranşat violent, Ali fiind ucis de suniţi (în anul 661). Suniţii consideră această crimă ca fiind legitimă, pentru motivul că Abu Bakr (socrul profetului, tatăl ultimei soţii a acestuia) era mai îndreptăţit decât ginerele Ali să devină calif. Dimpotrivă, şiiţii condamnă crima, cred în califul Ali şi nu cred în Abu Bakr şi nici în ceilalţi doi succesori ai acestuia (Omar şi Uthman, ultimul asasinat în 656). Şiiţii venerează familia profetului, în special pe Ali şi pe cei doi fii ai săi Hasan şi Husein (ucis cu toată familia sa în anul 680). Printr-o luptă sângeroasă pentru putere (care nu este specifică numai arabilor), s-a produs marea schismă a religiei musulmane, chiar de la începuturile islamului.

 

Cei care l-au susţinut pe Ali au devenit cunoscuţi mai târziu ca Şi’a, termen derivat de la shi’at Ali, adică susţinători ai lui Ali. În timp, grupul care constituia majoritatea musulmanilor s-a numit Sunni, desemnându-i pe urmaşii obiceiurilor profetului (Sunna)[1].

 

Suniţii consideră că liderul comunităţii musulmane (imamul) trebuie ales prin acordul lor comun, respectând ordinea politică existentă şi pe baza meritelor sale personale.
Iniţial, mişcarea şiită a avut o susţinere masivă în zonele reprezentate acum de Irak, Iran, Yemen şi părţi din Asia Centrală şi de Sud. În cea mai mare parte a lumii musulmane Şi’a reprezintă astăzi doar o minoritate. Potrivit estimărilor, islamul şiit mai este practicat de circa 10-13% din totalul musulmanilor.

 

Pentru şiiţi primul lider adevărat al comunităţii musulmane este Ali, considerat imam, termen folosit nu doar pentru a indica abilităţile de conducător, ci şi relația de sânge cu profetul Mohamed.

 

Şiiţii şi suniţii reprezintă cele două ramuri principale ale islamului. Există însă şi alte secte, precum şi diviziuni în interiorul fiecăruia din cele două mari grupuri (vezi hărţile cu repartizarea geografică a acestora [2]). Suniţii constituie marea majoritate, aproximativ 87-90% din lumea musulmană şi sunt răspândiţi din Africa de Nord până în Asia de sud-est. Şiiţii sunt majoritari în Iran (al cărui regim subvenţionează comunităţile şiite din afara ţării). De asemenea, există populaţii relativ numeroase de şiiţi în Irak, Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan, India etc.

 

Despre elementele religioase (şi nu numai) care îi deferenţiază pe unii de alţii, precum şi despre posibile urmări ale unui conflict care este pe cale să dea în clocot (prin consecinţele sale la nivel planetar), în partea a doua a articolului.

__________________________________________________________________
[1] Sunnism (sunna) s. n. Curent „ortodox”, majoritar, al Islamului (circa 90% din credincioşi), bazat pe recunoaşterea „Sunnei”. Consideră izvor al credinţei nu numai „Coranul”, dar şi „Sunna” ‒ culegere de povestiri, conţinând fapte şi cuvinte atribuite Profetului Mahomed. Suniţii constituie majoritatea credincioșilor musulmani din Orientul Apropiat, Africa de nord, Pakistan și Indonezia.
Sunna, tradiție sfântă a islamismului „ortodox”, sistematizată în sec. IX d. Hr., care explică și completează Coranul, cuprinde norme de comportament pentru toate împrejurările (religioase, sociale, juridice etc.). Se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mohamed. Sunna este considerată a doua sursă de instruire religioasă. Sunna a fost scrisă de către însoțitorii lui Mohamed și conține ceea ce Mohamed a spus, a făcut și a aprobat.

Tiberiu M. Pană