Ce este vocația monahală, cum se depistează, cum poate deveni certitudine, cum au decurs lucrurile în viața Sfinției Voastre?

Vocația este împlinirea unei chemări, care nu este lipsită de sens din partea lui Dumnezeu, iar pentru viața monahală această chemare este esențială nu doar pentru săvârșirea cu vrednicie a unor activități, ci pentru a te putea împărtăși de darurile cerești, de a te statornici într-o legătură reală cu Dumnezeu, Izvorul sfințeniei, nădăjduind astfel la dobândirea bogăției slavei Lui.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „nădejdea chemării Lui este nepătimirea dobândită prin lucrarea practică, potrivit cu petrecerea Domnului”, ori, gândind la aceasta, nu poți decât să pătrunzi în tainița sufletului tău pe care o privești prin glasul conștiinței și, astfel, să cauți calea potrivită spre a spori duhovnicește, pentru a te uni cu Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: „Chipul Tău îl caut, Dumnezeule, caut chipul Tău!” (Psalmul XXVI, 8). Este nevoie, desigur, de o pregătire, însă această pregătire, cu totul minunată, înseamnă așezarea în lumină a darurilor pe care Dumnezeu le-a sădit ființial deja în inima ta și cărora le-a oferit strălucire odată cu primirea harului îndumnezeitor, dându-ți, de fapt, posibilitatea de a conlucra la taina mântuirii tale prin dorința de a te îndepărta de păcat (despătimirea) și a crește în virtute, privind la Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Și nu este doar o privire, ca la ceva exterior, îndepărtat, inaccesibil și de nepătruns, pentru că ai trăit experienţa de a fi simțit bucuria de a fi învăluit de puterea Duhului Sfânt în taina rugăciunii, de a cunoaște adâncul milostivirii Mântuitorului Hristos, Care ne cheamă la Sine în iubire prin Jertfa şi Învierea Sa. Din nou, descoperim chemarea lui Dumnezeu, pe care, într-un sens larg, o putem numi vocația vieții creștine, „căci – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – tuturor le-a sădit Dumnezeu în chip natural puterea spre mântuire, ca fiecare să poată, dacă vrea, să se împărtăşească de harul dumnezeiesc şi dacă vrea”. Orice chemare implică un dialog, un răspuns al tău, care trebuie să fie existențial, să constituie un angajament total, după cuvântul Mântuitorului Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).

Aceasta este vocația monahală: răstignirea voii proprii, prin renunțarea la tot ceea ce este vătămător sufletului pentru a putea voi și lucra potrivit lui Dumnezeu. Lucrul acesta presupune încredințarea totală în mâinile lui Dumnezeu și căutarea voii Lui. Pentru cunoașterea voii lui Dumnezeu este nevoie de exercițiu duhovnicesc (asketis) întrucât „credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov II, 26) și „nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne! Doamne! va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci, acela ce face voia Tatălui meu, Care este în ceruri (Matei VII, 21).

Așadar, nu este vorba despre o depistare a vocației monahale, ci despre o asumare a Crucii, prin răstignirea voii, de o creștere firească a sănătății sufletești, de o împlinire a voii lui Dumnezeu, Care ne-a pregătit, într-un mod tainic și neînțeles deplin, pentru a-I sluji.

În gândirea Sfântului Grigorie Palama, călugăria îşi are raportarea ei ontologică ultimă la Dumnezeu. Călugăria, scria Sfântul Grigorie, se asemănă mai bine decât orice altă instituţie a Bisericii naturii divine: „templu al slavei şi loc al desfătării dumnezeieşti”. Cel ce alege calea monahală este „întreg al lui Dumnezeu” şi trebuie să se străduiască „să se lipească de Dumnezeu printr-o iubire desăvârşită, şezând lângă El încă toată viaţa, anticipând viaţa viitoare, vieţuind ca un înger al lui Dumnezeu pe pământ” și împlinind voia Lui.

Pentru a face voia lui Dumnezeu este nevoie de discernământ și îndrumare, iar descoperirea unui părinte duhovnicesc îți înfiripă în suflet certitudinea de a te afla pe cale, pentru că, arată Sfântul Ioan Scărarul, „discernământul celor desăvârşiţi este cunoaşterea pe care o au în ei din iluminare dumnezeiască, care prin lumina ei are puterea de a lumina pe deplin cele întunecate care există în ceilalţi. Sau, cu alte cuvinte, este în general recunoscută şi se numeşte discernământ, cunoaşterea şi înţelegerea fără greşeală a voii lui Dumnezeu în orice vreme şi orice loc şi orice împrejurare, care se pare că există doar în cei curaţi la inimă”.

Întru totul binecuvântată pentru mine a fost întâlnirea cu Părintele Arhimandrit Teofil Bădoiu de la Mănăstirea Slănic, a cărui chip iradia lumina sfințeniei. Ava Teofil avea o sinceritate și o simplitate firească, fiind cu adevărat „un om în care nu este vicleșug” (Ioan I, 47), un călugăr de vocație, un „prieten al Mirelui” (Ioan III, 29), care a fost învrednicit cu alese daruri duhovnicești: rugăciunea cu lacrimi, postirea îndelungată, privegherea de toată noaptea, dârzenia în orice nevoință, toate acestea dublate de o delicatețe sufletească rar întâlnită și de o smerenie sinceră. Părintele Teofil este omul care a reușit cu inimă de adevărat părinte să-mi insufle dragoste față de rânduiala călugărească și să mă întărească în viața în Hristos.

Trecând la preocupările teologicale ale Înaltpreasfinției Voastre, vă rog să ne spuneți ce v-a atras spre studiul Isihasmului, ținând seama că ați publicat o carte de referință intitulată „Lucrarea harului dumnezeiesc în opera Sfântului Grigorie Palama”?

Preocuparea permanentă a fost asupra ideii de îndumnezeire, ce descoperă taina iubirii nesfârșite a Sfintei Treimi, Care oferă credinciosului posibilitatea să devină după har ceea ce este Dumnezeu după fire. Astfel, privind la încununarea mistică a vieţuirii în Hristos, care se poate defini în termenii rugăciunii isihaste, am parcurs un amplu periplu în scrierile filocalice și operele Sfinților Părinți și am descoperit contribuția teologică majoră a Sfântului Grigorie Palama în cea de-a doua perioadă de renaștere spirituală a Ortodoxiei (primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu), prin elaborarea învățăturii despre energiile divine necreate, care stă la temelia credinței în caracterul personal al lui Dumnezeu, în îndumnezeirea omului și în transfigurarea creației.

Teologia Sfântului Grigorie Palama este Teologia Bisericii Ortodoxe. El nu a introdus un nou sistem de învăţături şi de cu­noaştere a lui Dumnezeu, ci, mai întâi, el a experiat şi mai apoi a exprimat ceea ce a întâlnit în Biserică şi în Sfântul Munte, fiind pregătit pentru viaţa întru Hristos Domnul.

Trebuie precizat faptul că isihasmul a exercitat o influenţă uriaşă asupra întregii lumi ortodoxe, întrucât vederea lui Dumnezeu și teologia mistică a caracterului necreat al luminii taborice i-au preocupat pe Părinții Bisericii pe parcurul celor două milenii creștine, fiind prezentate în scrierile care descriu experiențele mistice izvorâte din dorința de a trăi comuniunea cu Dumnezeu, de a-L vedea pe Cel nevăzut, de a-L experia și de a se uni cu El. Sfântul Ierarh Grigorie Palama a realizat o sinteză a experienței isihaste începând cu metodele folosite, oferind fundamentul revelat al experienței rugăciunii curate, numite și rugăciunea minții sau a inimii, care are ca scop unirea sufletului prin har cu Dumnezeu.

Cunoscând acest lucru, întreaga viață este așezată într-o nouă lumină și o nouă perspectivă, pentru că în isihasm nu descoperi o doctrină care să-ți ofere o împlinire a cunoașterii intelectuale, ci un mod de viață care-ți oferă posibilitatea cunoașterii și vederii lui Dumnezeu, o experiență mistică ce poate fi trăită ca arvună a comuniunii vieții veșnice. Obiectivul acestei lucrări este transfigurarea nevoitorului, care se împărtăşeşte de harul necreat ca dintr-un izvor viu şi nesecat. Isihasmul înseamnă curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu, însă nu poate fi separat de viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii. De altfel, esenţială pentru Sfântul Grigorie Palama a fost trăirea isihasmului ca o realitate a vieţii în Hristos Cel viu, care înfiripă în cel care-i descoperă opera și viața cu adevărat sfântă dorința de a-i urma în virtute.

Am observat că, de multe ori, formulările Sfântului Simion Noul Teolog și ale Sfântului Grigorie Palama seamănă izbitor cu iluminările unor fizicieni preocupați de fizica atomică precum Niels Bohr, Werner Heisenberg și alții. Considerați că poate exista, acum și în viitor, un sprijin reciproc între știință și creștinism, în mod special pe plan epistemologic?

Există, desigur, un raport între teologie şi ştiinţă, așezat în lumina unei colaborări sinergice a celor două domenii ale cunoaşterii umane, încât putem vorbi atât despre o dimensiune ştiinţifică a teologiei, cât şi despre o dimensiune teologică a ştiinţei, fără o validare integrală, desigur.

Preocuparea Sfinților Părinți – i-ați amintit pe Sfântul Simeon Noul Teolog și pe Sfântul Grigorie Palama – nu a fost prioritizată de inspirația științifică, atenția lor concentrându-se în special asupra Logosului și a rațiunilor lucrurilor.

Aceasta nu înseamnă că preocuparea pentru știință nu se regăsește în Tradiția Bisericii, amintindu-i aici pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, a căror similitudini epistemiologice remarcă manifestarea raţionalităţii, ca expresie a Revelației, cu diferite aspecte dezvoltate de știință, ori, în alt plan, regăsirea exprimării dogmatice a formulărilor de credinţă în enunţurile ştiinţifice. Conexiuni epistemiologice sunt și la nivelul experierii învățăturii și necesitatea manifestării practice, rugăciunea inimii la cei doi sfinți isihaști și validarea experimentală, condiţia expresă a veridicităţii teoriilor științei. Strădania cunoașterii lumii nu rămâne fără relevanță în planul vieții spirituale. Sfântul Maxim pune toate preocupările privitoare la cunoașterea lumii pe drumul care duce către contemplarea lui Dumnezeu, subliniind condiția că efortul trebuie să fie însoțit de lucrarea despătimirii.

Sunt preocupări comune în căutarea adevărului absolut, însă Sfântul Simeon Noul Teolog și Sfântul Grigorie Palama au descoperit o serie de subtilități teologice, fără a se deda unor speculații abstracte. Teologia a afirmat dintotdeauna Atotprezenţa lui Dumnezeu în microcosmos şi în macrocosm, însă gândirea lor, ca și a altor Părinți, a rămas fidelă Evangheliei și a fost expresia unor experiențe duhovnicești a căror profunzimi prezintă posibilitatea îndumnezeirii, prin Harul dumnezeiesc, după vrednicia celor ce primesc, mai mult sau mai puţin, strălucirea.

Metodologic, poate fi identificat un limbaj al cărui similitudini stabilește conexiuni nelimitate, însă, dacă ne referim la iluminare, aceasta este a doua faza a vieții spirituale. Ea constă din tranziția de la purificare la contemplația unitivă. E deci o fază de progres ascendent de la omenesc la dumnezeiesc: „Această lumină sau iluminare poate fi definită drept caracterul văzut al dumnezeirii, al energiilor sau al harului în care Dumnezeu Se face cunoscut. Ea nu este de ordin intelectual, cum este uneori luminarea înţelegerii luată în sens alegoric şi abstract. Ea nu este nici o realitate de ordin sensibil. Totuşi, această lumină umple în acelaşi timp înţelegerea şi simţurile, descoperindu-se omului întreg şi nu numai uneia dintre facultăţile sale. Lumina dumnezeiască, fiind un dat al experienţei mistice, depăşeşte în acelaşi timp simţurile şi înţelegerea. Ea este imaterială şi nu are în ea nimic sensibil”.

Cu siguranță, multe aspecte care țin de planul lui Dumnezeu în lume, de manifestările revelației, s-au aflat în atenția cercetătorilor, cum de altfel putem avea și o privire teologică asupra marilor descoperiri ştiinţifice, însă, dacă ne rezumăm la teologia Sfântului Simeon Noul Teolog și cea a Sfântului Grigorie Palama, aceasta rămâne rezultatul unor experiențe mistice care au făcut posibilă vederea lui Dumnezeu, iar strălucirea luminii dumnezeiești de care s-au făcut părtași a dat măsura staturii lor duhovnicești, cum s-a întâmplat la Schimbarea la Față când Sfinții Apostoli au văzut slava Mântuitorului „pe cât li se putea”.

Are cunoașterea umană limite, iar dacă da, unde s-ar situa acestea ?

Există o nevoie infinită a persoanei umane de cunoaștere și aceasta este cu siguranță limitată atât timp cât ne raportăm la Dumnezeu, Izvorul cunoașterii, dar și Cel a Cărui ființă este incognoscibilă. Limitele cunoașterii pot fi privite pe plan intelectual, al experiențelor de viață, la nivel duhovnicesc. Putem vorbi chiar despre o cunoaștere a cunoașterii limitelor cunoașterii, care și ea are limitele ei.

Adevărata cunoaştere nu vine din cunoaşterea lucrurilor din lume, ci din unirea minţii cu Dumnezeu în rugăciune, printr-un efort ascetic continuu de despătimire şi rugăciune neîncetată. Numai prin mintea curăţită de patimi ea devine transparentă şi omul poate vedea în mod real energia necreată ce iradiază din Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama a arătat că dreapta cunoaştere a lui Dumnezeu nu se defineşte nici prin catafatism şi nici prin apofatism, ci prin experierea personală a luminii necreate. Această trăire negrăită a luminii oferă nevoitorului adevărata arvună şi pregustare a comuniunii lui cu Mântuitorul Hristos. Starea dobândită de vederea luminii divine este o stare de unire cu Dumnezeu de cunoaşterea mai presus de cunoaştere. Dumnezeu este văzut ca un necuprins personal, nu impersonal.

Este binecunoscut faptul că Teologia Ortodoxă este empirică. Aceasta înseamnă că Sfinţii Părinţi au teologhisit nu prin concepte subiective sau filo­sofice, ci prin propria lor experienţă duhovnicească, prin Reve­laţie. Dumnezeu Şi-a revelat Adevărul Său profeţilor, apostolilor şi sfinţilor şi prin intermediul acestor revelaţii ei au călăuzit pe cei devotaţi Domnului.

După Sfântul Grigorie Palama, care redă Tradiţia Părinţilor răsăriteni, sunt trei etape ale urcuşului în cunoaşterea lui Dumnezeu: cunoaşterea raţiunilor dumnezeieşti ale făpturilor, cunoaşterea lui Dumnezeu prin negarea lor şi vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină. Prima şi a doua treaptă de cunoaştere au o oarecare lumină în ele, căci nu sunt cu totul neînţelese. A treia e un întuneric mai presus de aceste lumini, dar în acelaşi timp un întuneric supraluminos, deoarece pe de o parte această lumină e mai neînţeleasă decât primele două trepte ale cunoaşterii, iar pe de altă parte în ea este o cunoaştere mai bogată, mai adâncă, mai nemijlocită a prezenţei lui Dumnezeu.

Știu că sunteți un mare iubitor de teatru (cândva, Floriana Jucan scria: „L-am văzut în sală şi pe vicarul Varsanufie, pentru că piesa are în fundal şi un mesaj de ordin religios, perceptibil pentru cei care trec dincolo de scena fizică”) drept pentru care apelez la competența Sfinției Voastre pentru a vă întreba de ce vă place acest gen al artelor spectacolului, iar în context, pentru a vă întreba ce literatură ați citit și citiți?

Întreabarea dumneavoastră mi-a amintit de cuvintele personajului Luca, din Azilul de Noapte, al lui Maxim Gorki: „Ce nevoie am eu de teatru?!” cum, de altfel, un editorial semnat de Lovinescu adresa întrebarea: „De ce scriem? Cine ne citește?”

Teatrul are în centrul preocupării și dezvoltării sale omul, viața omului și este, potrivit maestrului Constantin Chiriac, „arta care surprinde miracolul întâlnirii. Este o artă colectivă prin care înțelegem mai bine frumusețea și nevoia de a dărui”. Darul scenei se desfășoară în spații inventate, imaginate, posibile și imposibile, existente și inexistente, însă actorul nu poate funcționa singur, izolat. Valoarea îi este dată în relația cu celălalt, fie că este regizorul, partenerul de scenă ori spectatorul. Or, în acest context, fie că ești autorul unor texte care au fost puse în scenă, fie că ești spectator, stabilești o relație vie cu lumea teatrului, intri într-un dialog în care niciodată nu rămâi doar un receptor al actului artisc, ci devii parte, cel puțin, al spectacolului de după spectacol, în care actorii trăiesc bucuria de a se împărtăși din „oglinda” sălii, cu frenezia sau lipsa ei de reacție.

Teatrul păstrează cuvântul, mesajul „perceptibil pentru cei care trec dincolo de scena fizică” – cum aminteați anterior – în majoritatea tipologiilor pe care le propune, căci, deși „acțiunea e vie, cuvântul rămâne” spunea Eugenio Barba și cu totul interesant este să descoperi în ceea ce uneori pare de nepătruns, relația vie și directă a actorului cu textul, pentru că actorul poate oferi o interpretare memorabilă personajului său prin propriile trăsături spirituale, cum, de altfel, personajul unui spectacol reușit îl face pe actor „mare”. Avem o bogată tradiţie a teatrului românesc cu mulți actori mari și este, în mod cert, un dar pe care îl primim din partea regizorilor, actorilor, scenariștilor, oameni de sunet și lumini, care fac posibilă interacțiunea dintre concepte, texte și realități obiective, revelând prin cuvânt, prin mișcarea scenică, aspecte nebănuite.

Există această fascinație a unei arte dătătoare de sens, pentru că apar mereu spectacole, unice fiecare în felul său, însă, dincolo de valoarea artei, sunt legat sufletește de mulți prieteni a căror forță creatoare, în cel mai autentic sens al cuvântului, mi se pare covârșitoare. Capacitatea creatoare a fiecărei persoane descoperă deodată inteligența, cultura, aptitudinile afirmate în plan profesional, dar și o vastă experiență, dobândită, de cele mai mule ori, prin foarte multă muncă.

Ori toate acestea crează o nouă perspectivă asupra modului în care te raportezi la o anumită operă, de exemplu, pe care, citindu-o și chiar recitind-o, ai avut într-un anume mod experiența unor proiecții imaginare, fie ele tragice sau comice, contextualizate în anumite spații și timpuri. Ori scena depășește barierele timpului și ale spațiului și, dincolo de fascinația poveștii, descoperi forța creatoare a actorilor, măiestria scenariștilor și a regizorilor, o fascinantă lume a teatrului în sine, iar aceasta îți prilejuiește sentimente de admirație deopotrivă cu posilitatea de a întrezări, dincolo de scenă, darul lui Dumnezeu împărtășit persoanei umane.

„Poți trăi fără să citești, așa cum poți trăi fără să mergi la vreun spectacol de teatru vreodată, la o operă și așa mai departe – spunea Mircea Cărtărescu într-un interviu. Poți trăi fără să citești, dar nu știi ce pierzi! Nu știi ce lumi extraordinare trec pe lângă tine, fără ca tu să ai măcar habar de ele. Nu știi că trăiești de fapt cu nasul în propria ta lume, așa cum este ea și nu ai măcar intuiția faptului că, în afară de acea lume care este cum este, poate să fie o lume foarte plăcută și mulțumitoare pentru tine, totuși tu, de fapt, te excluzi pe tine însuți, aș spune, din ce este bun cu adevărat, din ce-i bun cu adevărat pe lume”.

Este, într-adevăr, vorba despre miraculul întâlnirii cu celălalt, depre frumusețea de a dărui pe care o întâlnim într-un fascinant chip și în literatură, unde lecturarea unui volum, fie proză sau poezie, ori a unei singure opere, îți dezvăluie, aproape instantaneu, creativitatea autorului, claritatea gândirii, a elaborării ideilor și a argumentării, amestecând profunde stări contemplative, răpiri poetice și complexe înțelegeri abstracte.

Păstrez convingerea, a unui împătimit de lectură, că frumusețea metaforei ne înnobilează sufletește, înnobilează frumusețea privirii.

Îmi amintesc că, pe când eram elev de Seminar, am văzut o piesă care se numea „Turnul de fildeș” la Teatrul de Comedie. Nu îmi mai amintesc autorul. Dar mesajul ei era extraordinar. Acțiunea se petrecea în Rusia, în plin regim comunist. Un mare conducător de partid fusese ales să primească o delegație și problema cea mai mare pe care o avea era o fiică rebelă care păstra în camera ei o icoană, iar acestuia îi era frică că membrii delegației vor descoperi atitudinea nesănătoasă a fiicei. Ca să îi impresioneze, a cumpărat de la un prieten mai multe obiecte de artă din Africa pe care le-a așezat în living, cum am spune noi astăzi. Când au intrat în casă membrii delegației și le-au văzut, au început să se prosterneze în fața lor pentru că erau de fapt zeii pe care îi cinsteau. Deci, mesajul este cel mai important. Ce transmite actorul pe scenă, cu ce rămâne spectatorul… Victor Rozov este autorul, iar regia era a lui Ion Cojar.

Cu alte cuvinte, cuvântul zidește sau dărâmă…

Sunt pragmatic și vă întreb ceea ce mulți părinți și pedagogi se întreabă, anume: cum poate fi stimulată apropierea copiilor și a tinerilor de lectură?

Pasiunea pentru lectură se cultivă și, pentru început, cel mai important lucru este acela al mediului în care te afli, apropierea de persoane care pot dezvălui miracolul unui univers ce ți se descoperă cu totul inefabil prin literatură. Există, în mod cert, și o dragoste pentru lectură pe care o poate descoperi fiecare copil, tânăr, pentru că de ei ați amintit, în parte.

Cert este faptul că apropierea de lectură nu poate fi rezultatul unui dicton imperativ. Este nevoie, ca și în teatru, de crearea unui mediu, al unui spațiu în care să fii într-un dialog cu ceilalți, pentru a putea mărturisi bucuria lecturii. Citești pentru tine, desigur, dar, în cazul copiilor și al tinerilor, aceștia au o permanentă nevoie de confirmare, de apreciere, de susținere în ceea ce fac.

Trebuie să amintim și că suntem părtași la o schimbare de paradigmă în ceea ce privește cultura cărții, care, dacă de la apariția tiparului până nu demult a constituit un bun veritabil, odată cu apariția device-urilor și a formatului electronic, cu avalanșa informațiilor furnizate prin intermediul internetului, prezența în social-media, unde emiterea de opinii și relevanța culturii pot fi suplinite de un simplu „redirect” al unor mesaje răspândite cu prea multă ușurință, a căpătat o altă perspectivă, de nișă oarecum.

Suntem într-o perioadă de „conviețuire” a cărții tipărite cu cea digitală și, din punctul de vedere al accesului la carte, la informație, nu poate fi decât un câștig. Cultivarea pasiunii pentru lectură este legată, cu certitudine, de limitarea „împrăștierii” minții prilejuită de orice ar putea-o distrage de la lectură, apoi de crearea unui mediu prielnic lecturii și, poate cel mai important, de bucuria întâlnirii cu cel care îți poate confirma, aprecia și susține demersul lecturii.

Sunteți Arhiepiscopul Râmnicului, iar pentru că aveți această înaltă demnitate ecleziastică, așadar o mare autoritate în domeniu, vă întreb: care este situația actuală a raportării tineretului la Biserică?

Tinerii sunt, în primul rând, icoane ale familiilor lor, iar familia este numită biserica de acasă, referindu-ne la cei pentru care aceasta este un spațiu al bunei-cuviințe, în care sunt cultivate credința, iubirea față de Dumnezeu și față de semeni, toleranța, respectul, iertarea și generozitatea. Din păcate, însă, familia a fost și este ținta unor atacuri de tip ideologic, în care s-a pierdut sensul binelui și al răului, al firescului și nefirescului, al valorii și lipsei acestei.

Ori raportarea tinerilor la Biserică reflectată, pe de o parte, modul în care valorile creștine sunt împărtășite de către familie, iar, pe de altă parte, evidențiază aspirațiile fiecăruia de a căuta, de a cunoaște și de a înțelege sensul existenței sau, din nefericire, de a nega adevărurile revelate, seduși de propaganda, tot mai agresivă, pe care o recunoaștem cu destulă ușurință.

Societatea se confruntă acum cu izolarea şi înrobirea omului în individualism, într-o epocă marcată de o incredibilă inflație a limbajului – mai ales în mass-media și publicitate, situație în care invitația Bisericii de a fi în comuniune împlinește nevoia firească a tinerilor de a se împărtăși din cuvântul ziditor și duhul plin de viață al Evangheliei.

Și, în felul acesta, îi descoperim pe tineri la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe ale Bisericii, le salutăm prezența la activitățile catehetice și social-filantropice, la taberele creștine, care oferă tinerilor prilejul de a-și împlini vocația și formarea intelectuală în lumina învățăturii creștine, fără să neglijeze însă dimensiunea morală a vieții, fără de care, rațiunea nu își poate manifesta lucrarea în deplinătatea ei. „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa?” – se întreba psalmistul David – „Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmi CXVIII, 9). Desigur, nu toți! Însă Biserica nu rezumă privirea asupra unei generații doar la nivelul unui anume context social, ci oferă perspectiva eclesiologică în care așteaptă „revenirea în fire”, după modelul parabolei fiului risipitor și întoarcerea în brațele iubitoare ale Tatălui.

Generația tânără se bucură de o recunoaștere a statutului lor de parteneri, în raport cu generațiile adulte, însă este privită, în permanență, și din perspectiva a ceea ce urmează să devină. Ori, în acest sens, tinerii sunt capabili să sesizeze înțelesurile sădite de Dumnezeu în creație și, descoperindu-le, să le folosească în lucrarea binelui și a virtuții. În acest context, suntem îndreptățiți să credem că raportarea tinerilor la Biserică reprezintă valorificarea educației religioase și a experienței duhovnicești pe care a avut-o fiecare în parte, întrucât căutarea înțelepciunii lumii acesteia trebuie să fie dublată de căutarea lucrurilor duhovnicești, care să înglobeze cunoștința cu iubirea, priceperea cu smerenia și iscusința cu dreptatea, întrucât, „înţelepciunea este mai de preţ decât armele de luptă; dar o singură greşeală nimiceşte mult bine” (Ecclesiastul IX, 18).

Tinerii de astăzi sunt posesori ai telefoanelor, tabletelor ori laptopurilor performante, căutându-și surse de informare, inclusiv asupra unor teme religioase, în mediul online, iar, nu de puține ori, dincolo de atitudinea vestimentară ori de atitudini care, la o primă privire, reclamă indiferentismul, poți descoperi profunzimi duhovnicești care, cu o bună îndrumare, îi pot călăuzi spre dobândirea cununilor cerești. Important pentru ei este să descopere o credință vie, mărturisitoare care să împlinească nevoia de sens ce o oferă fiecare vieții sale.

Ce vă spun Înaltpreasfinției Voastre noțiuni precum „post–adevăr”, „corectitudine politică”, „cancel culture”?

Îmi amintesc că Profesorul Mircea Dumitru a spus la un moment dat că: „Post-adevărul este ca și cum ai spune că adevărul poate fi supus la vot”, amintind de o conferință comună cu Timothy Williamson, profesor la Oxford, care susținea că „Post-adevărul este lipsa de respect față de adevăr”. Post-adevărul este folosit în circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât apelarea la emoție și la convingerile personale. Ori, înainte de toate, este nevoie să vorbim despre adevăr. Pentru creștini, „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV, 6) este Mântuitorul Hristos. Nu există alternativă pentru adevăr, nu poate exista un substitut pentru adevăr. Dacă revenim la ideea de cunoaștere, despre care am vorbit anterior, cunoașterea nemijlocită a prezenţei lui Dumnezeu depășește orice noțiune de gândire, de gând, este Adevărul revelat căruia nu-i poate urma nimic „post”.

Dacă în alte planuri poate exista mai puțin respect pentru adevăr, iar „corectitudinea” poate varia în funcție de direcția discursului, în Biserică certitudinea Adevărului revelat nu ar putea fi relativizată și privită nicicând ca „post adevăr”.

Privind la „Cancel culture”, care este invocat frecvent în dezbaterile privind libertatea de exprimare și cenzura, trebuie să afirmăm că pentru Biserică esențială rămâne mărturisirea credinței ca Adevăr revelat și transpus în formulări de credință într-un cadru sinodal. Desigur, în momentele în care învățătura de credință a fost atacată prin erezii (părere separată, eroare sectară), acestea, bineînțeles, au fost combătute pentru că aduceau atingere unității de credință.

Biserica este una mărturisitoare și ne amintim de momentele în care martirii și-au mărturisit credința indiferent de modalitățile prin care s-a încercat intimidarea lor.

Ca înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, care este viziunea pe care o împărtășiți cu privire la destinul țării noastre în secolul XXI?

Poporul român a ajuns în secolul XXI în urma a numeroase încercări de-a lungul istoriei, însă a ridicat pe cele înalte culmi stindardul credinței, coiful mărturiei și platoșa dreptății, într-o permanentă chemare la Înviere și un puternic imbold de a concentra toate forțele pentru păstrarea dreptei credințe, a unității și demnității sale.

Credința statornică și jertfelnicia poporului român sunt admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român”.

Părintele Dumitru Stăniloae arăta că „neamurile găsesc adâncime de sens, întărire, mângâiere, orizonturi din ce în ce mai înalte, puteri de curăţie mereu sporită în năzuinţe şi în privirile sufleteşti spre oameni şi spre taina nesfârşită a existenţei, prin Ortodoxie”[4].

Biserica Ortodoxă a militat permanent pentru unitatea națională și pentru păstrarea demnității poporului român, descoperind că numai o credință mărturisită prin fapte, după exemplul înaintașilor noștri, este cea care ne sfințește viața.

Are Biserica Ortodoxă Română o viziune proprie din perspectivă geostrategică și care dintre modelele vehiculate ar caracteriza-o? Mă refer la „Ciocnirea civilizațiilor”, ori la „Sfârșitul istoriei” ori la alte astfel de paradigme.

Poporul român s-a aflat dintotdeauna la confluența civilizațiilor și a avut puterea de a-și apăra și mărturisi credința ortodoxă în contexte istorice, administrative și sociale grele. Spre deosebire de popoarele din jur, care s-au creștinat la ordinul conducătorilor, creștinarea românilor a fost făcută în libertate și, din generație în generație, de-a lungul veacurilor, au păstrat credința ortodoxă. În lumina acestei tradiții de veacuri și pentru rugăciunile și mijlocirile sfinților români, sunt încredințați că lumina credinței va fi mărturisită pe acest pământ până la sfârșitul veacurilor.

În final, vă rog să îmi spuneți cum poate omul mediu, omul obișnuit, să fie fericit în veacul nostru?

Fericirea și dobândirea acesteia sunt teme întâlnite frecvent în preocupările multor oameni. Toţi oamenii doresc să fie fericiţi. Toţi caută fericirea, luptă şi aleargă neodihniţi după ea, din tinereţe până la bătrâneţe. Întrebarea dumneavoastră face referire la „omul mediu”, „omul obișnuit”, însă nu cred că fericirea ar trebui contextualizată, în sensul că cei care nu s-ar încadra în condiția „omului mediu”, un lucru extrem de dificil de apreciat dacă ne gândim la tipologiile diferite de oameni care există pe pământ și în care o persoană de condiție medie poate fi extrem de nefericită dacă anterior a experimentat o altă stare de fericire sau nu și-a atins obiectivele încât să poată fi fericit, cum, de altfel, percepția asupra condiției medii este total diferită dacă privim la deosebirile culturale și sociale din diferite spații ale lumii, iar, pe de altă parte, nu înseamnă că cei care depășesc condiția omului mediu sunt pe deplin fericiți, sau cei care trăiesc în condiții mai deosebite sunt total nefericiți. Seneca spune că „niciodată nu va fi fericit acela pe care-l va chinui fericirea mai mare a altuia și cea mai mare comoară este să ştii să fii fericit cu puţin, fiindcă puţinul nu-ţi va lipsi niciodată”. Același lucru îl constata și Socrate, care privea „secretul fericirii” în a nu căuta mai mult, ci în a te bucura de mai puţin. Pe plan personal, spunea că „dacă vei avea o nevastă bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof”.

Citind Sfânta Scriptură, descoperim că „cel care ia aminte la cuvânt află fericirea, iar cel ce se încrede în Domnul este fericit” (Proverbe XVI, 20). Mântuitorul Hristos îi fericește pe cei smeriți, milostivi, flămânzi, curați cu inima, făcători de pace, mărturisitori ai credinței.

Întrucât însă am vorbit despre experiența luminii dumnezeiești, aș reveni la starea pe care au experimentat-o Sfinții Apostoli pe Muntele Tabor la momentul Schimbării la Față a Domnului. În mod cert, acea experiență a comuniunii depășea orice altă stare care privea dobândirea, trăirea fericirii. Ori, gândind la acest lucru, asociem fericirea cu iubirea pe care Dumnezeu a sădit-o în inima omului și pe care, după cădere, omul a căutat să o împlinească prin propriile patimi, desigur, spre a fi fericit. În acest sens, spune Sfântul Maxim, „căutând plăcerea din pricina iubirii, de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine (φιλαυτία), naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint (dobândirea de bunuri), fanfaronada, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta”. Descoperim în aceste cuvinte forme care, în decursul istoriei, au fost considerate modalități de dobândire a fericirii, însă, împlinirea, pe un anumit palier al acestor stări nu a prilejuit dobândirea unei stări de fericire perpetue, ci, se observă cu ușurința, de multe ori a fost urmată de suferință, pentru că, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, orice „plăcere necuvenită este urmată de o durere cuvenită”.

Calea spre fericire este îndepărtarea de patimi, eliberarea conștiinței de orice apăsare, dobândirea rugăciunii curate și spun aceasta, gândindu-mă la părintele meu duhovnicesc, arhimandritul Teofil Bădoiu, care permanentizase în inima sa starea de fericire și jovialitatea unui surâs care parcă nu era din lumea aceasta, și pe care l-am descoperit în scrierile Sfântului Sofronie.

Cert este că fericirea nu poate fi descoperită prin exarcebarea poftelor, prin ruperea de realitate și plasarea în lumi iluzorii, prin modelarea personalităților în funcție de falsele modele ale showbizului, prin dezinteresul pentru propria vocație.

Mulțumirea și recunoștința pentru darurile ce ne sunt împărtășite și îndepărtarea de păcat, chiar dacă aceasta presupune asumarea Crucii, ne vor ajuta să dobândim liniștea sufletească și să trăim, ca arvună a bucuriilor cerești, momente de autentică bucurie și fericire.

Vă mulțumesc.

(Un interviu de Gheorghe Smeoreanu)