Oamenii cu o cultură cel mult medie sunt convinși că religia reprezintă un model perimat al lumii și al condiției umane. Credințele ar urma să fie erodate pas cu pas și înlocuite în timp cu certitudinile descoperirilor științifice.

Această gândire extrem de leneșă și confortabilă este de mult depășită, chiar de acum o sută de ani, dacă ținem seama că Niels Bohr vorbea despre complementaritate în cadrul Școlii de la Copenhaga. De curând, pe acest subiect, acem o lucrare uriașă chiar în limba română, semnată de academicianul Mircea Flonta: ”Filosofia cercetătorului/ Înțelegerea fizicii cuantelor la Niels Bohr și Werner Heisenberg”.

În fizica cuantică, aspecte care în aparenţă sunt incompatibile (de exemplu natură corpusculară şi ondulatorie) sunt reconciliate şi sunt implicate pentru a exprima în mod complementar realitatea studiată, spun chiar și dicționarele.

Principiul complementarităţii din fizica cuantică reliefează legătura strânsă dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut.

În baza acestui principiu și a altora, putem spune că teologia creștină se află la un nou început, urmând să fie puternic ranforsată de știință.

” Valorificarea înnoirii fără precedent a cunoștințelor favorizează azi religia,” spune profesorul Andrei Marga într-un recent articol, în cuprinsul căruia adaugă:

”Umanitatea a intrat în constelația culturală a nevoii de conlucrare dintre științe, filosofie, teologie, arte pentru a afirma umanitatea omului și a înfrânge dificultățile”.

Premisele sunt totuși vechi, pentru că Sfântul Grigorie Palama are adeseori formulări care seamănă structural cu cele ale fizicii cuantice, iar dacă un specialist ar pune pe o coloană paragrafe din scrierile despre energiile necreate ale lui Dumnezeu și definițiile colapsului cuantic ar avea o revelație științifică.

Este vorba despre faptul că atunci când se efectuează o măsurătoare, funcția de undă colapsează – din perspectiva unui observator – doar la una dintre stările de bază, iar proprietatea măsurată în mod unic dobândește valoarea proprie a acelei anumite stări, λi. După colaps, sistemul evoluează din nou în conformitate cu ecuația Schrödinger.

Totuși, a nu se înțelege că pun semnul egalității între a vorbi despre Dumnezeu și a te întâlni cu Dumnezeu.

„Noi însă, subliniază Sfântul Grigorie Palama, considerăm că nu putem ajunge la cunoaşterea slavei celei adevărate prin raţionamente şi silogisme, ci o descoperim pe aceasta prin fapte şi viaţă; şi o descoperim nu numai ca adevărată, ci şi ca una care nu cade şi este neschimbătoare”.

Dacă proprietatea măsurată în mod unic dobândește valoarea proprie a acelei anumite stări , atunci descoperirea prin fapte și viață ar putea însemna însă și altceva decât planul moral, ar putea fi vorba despre instrumentele cunoașterii  pe care ni le pune la dispoziție Dumnezeu și despre care vorbesc, deocamdată, cercetătorii.

Situația unică în care se găsește omul în momentul cunoașterii prin credință ar reprezenta astfel cheia de boltă a descifrării lumii lui Dumnezeu. Departe de a fi un model perimat, credința ar capăta întemeiere științifică, devenind model gnoseologic.

Între sfințenie, revelație, adevăr, bine și frumos s-ar așeza astfel un minunat semn al egalității, izbăvitor și izvor de viață veșnică.

Autodefinirea lui Iisus ca fiind Calea, Adevărul și Viața reunește astfel ceea ce părea separat, El dăruindu-ne ”Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte”.

Cercetarea prin științe, filosofie, arte și teologie va continua, fiindcă Duhul Adevărului este holistic.

Prin rugăciune, putem nădăjdui să ni se arate.

Gheorghe Smeoreanu