”Clanul Marelui Alb”, de la Recorder, este un produs jurnalistic total minicinos și, în consecință, manipulator, construit cu o tehnică de factură comunistoidă care și-a făcut apariția în presă, în mod surprinzător, încă de la începutul anilor 90.

Nu fac afirmații gratuite, explic imediat despre ce este vorba.

Când am făcut primul ziar, care, întâmplător, s-a nimerit să fie și primul cotidian privat din România (există și astăzi și se numește ”Curierul de Vâlcea”) am observat la tinerii jurnaliști în devenire pe care îi angajam tendința irepresivă de a judeca fapte și situații ale economiei de piață printr-un limbaj și o retorică de timp comunist. Mai concret, ei realizau o translatare a termenilor și semnificațiilor de felul următor:

– Asociere în afaceri = cârdășie

– Angajare de personal = exploatare

– Profit = jecmănire

Mi-am explicat situația prin faptul că acei tineri tocmai ieșiseră din comunism și nu înțelegeau că economia de piață se mișcă după alte valori.

Vreme de doi ani, cât am predat un curs de presă la ”Școala superioară de jurnalism” din București și apoi, timp de opt ani, cât am predat același curs la Universitatea ”Constantin Brâncoveanu” din Pitești, am observat la studenți aceeași confuzie la nivel axiologic și terminologic.

Analizau evenimentele economice ale capitalismului în termenii lui Lenin, deși nu îl citiseră. Mi-am zis că este vorba despre educația din familie și am încercat să explic diferențele.

Iată însă că, după 30 de ani de capitalism și democrație, regăsesc modelul în producția jurnalistică de la Recorder. Să fie boală cronică, să fie tehnică de manipulare aplicată conștient ?

Cred că este puțin din amândouă.

Ce face tânărul jurnalist de la Recorder ? Înregistrează discuții private, ca un procuror, fără să cearnă însă elementele de conjunctură de cele de infracționalitate,așa cum procedează procurorii. Decupează în schimb, apoi montează scene și replici, așa cum procurorii nu au dreptul să o facă.

Rezultatul apare ca o producție ce nu este nici jurnalisitcă, nici juridică, ci un amestec dozat în așa fel încât să slujească unei concluzii deloc argumentate și anume că în cadrul BOR se restaurează și se construiește în mod ilegal.

Urmărind producția jurnalistică, observ folosirea aceluiași dicționar fals al confuziilor între epoci:

– Finanțări = bani scurși

– Donații = bani sifonați

– Biserica Națională = imperiu

– Împuternicire = binecuvântare

– Partener = om de casă

– Confidențialitate = zid de tăcere

– Cheltuieli = sume împărțite

– Profit = atentat la banul public

– Negociere = punere la cale

– Contract = înțelegere oneroasă

– Administrator de societate = afacerist

Ceea ce iese folosind termenii din dreapta este exact limbajul ziarului Scânteia din anii 50 – 60 ai secolului trecut când vorbea despre piața liberă din Occident.

În rest, ce să zic, există o singură tentativă de probă obiectivă, atunci când se discută despre valoarea unor manopere în construcții, atâta doar că se compară mere cu pere. Una este valoarea manoperei când lucrezi la un apartament, alta, atunci când se ocupă cu restaurarea de monumente.

În concluzie, materialul este o glumă proastă, singura concluzie interesantă este că vreo doi indivizi înregistrați vorbesc ca proștii și demonstrează valabilitatea zicalei că:

– Gura bate fundul.

Materialul a făcut vâlvă în mediile progresiste și neo – marxiste, dar eu nu l-aș angaja niciodată pe tânărul care a produs aceste banalități răstălmăcite. Acest gen de oameni de presă sunt procurori de presă și translația atribuțiilor între cele două funcții, jurnalist și procuror, secretă mânie proletară și stalinism sadea.

Gheorghe Smeoreanu