Există o foame uriaşă de povaţa Bisericii, o sete arzătoare de îmbărbătarea ei.

Biserica Ortodoxă Română lasă naţiunea să rabde de această foame şi sete. Parcă s-ar bucura că populaţia suferă.

Avem o Biserică surdă şi mută ?

Nici vorbă, se preface !

În această perioadă grea, de tranziţie, în care mulţi şi-au pierdut busola, BOR nu şi-a pierdut-o pe a ei.

În lupta pentru retrocedări, Biserica a fost vigilentă şi bătăioasă.

În construcţia de lăcaşuri de cult, Biserica a fost harnică şi răzbătătoare.

În producţia de zeci de mii de preoţi, facultăţile de teologie au depăşit norma.

De un singur lucru nu a avut vreme Biserica Ortodoxă Română: de credincioşii ei.

Pentru ei, ea a fost surdă şi mută.

I-a privit impasibilă cum se împrumută, cum emigrează, cum se sinucid, cum divorţează, cum falimentează, cum disperă.

I-a lăsat pradă manipulării şi hoţiei.

S-a bucurat, oare ? Nici chiar aşa. S-a întristat ? Îi cerem prea mult.

Nici măcar nu i-a păsat Bisericii noastre strămoşeşti de cele întâmplate în aceşti ani , ocupată fiind cu împărţirea prăzii, cot la cot cu jefuitorii din clasa politică.

Nu i-aş contrazice prea mult pe cei care susţin că însăşi ea, Biserica strămoşească, şi-a jefuit cu satisfacţie enoriaşii.

Aşa stând lucrurile, ce-i de făcut ?

Cred că trebuie, pentru prima oară în istorie, ca enoriaşii să-şi tragă Biserica de mânecă şi s-o aducă pe calea cea bună. 

Să o înveţe ce să-i înveţe.

Dacă nu ne poate ajuta ea pe noi, să o ajutăm noi pe ea.

Să îi dăm povaţa pe care nu ne-a dat-o, să-i arătăm blândeţea pe care nu ne-a arătat-o.

Biserica noastră a fost înţeleaptă, glorioasă, martiră. A ajuns lacomă, neputincioasă, vicioasă.

Niciodată Biserica nu a coborât sub nivelul moral al credincioşilor ei. Acum, a coborât.

Să o îndrumăm, după puterile noastre, să o salvăm de la decădere.

E o ironie în asta ? Cum să se întâmple aşa ceva ? Este oare posibil să predicăm noi în Biserică, să îi povăţuim noi pe preoţi, pe ierarhi, pe Patriarh ?

La nevoie, o vom face, fiindcă suntem mai buni şi mai generoşi, fiindcă nu vrem să decadă în noroi ceea ce iubim şi preţuim.

Biserica, la urma urmelor, suntem noi, credincioşii, enoriaşii ei. Ajutând-o, pe noi ne ajutăm, salvând-o, pe noi ne salvăm.

S-a întors lumea pe dos ?

Desigur.

Ştim asta.

Iar fiindcă o ştim, nu ne sfiim să spunem:

-Biserică surdă, ascultă-ţi poporul ! Biserică mută, vorbeşte cu noi !