Pentru mine, o categorie aparte de semeni ai mei o reprezintă cei  care nu vor nimic de la viaţă. 

Am întîlnit asemenea exemplare umane la tot pasul, în firmele mele, în viaţa de zi cu zi, chiar şi în viaţa personală. Genul acesta de om mi-a creat întotdeauna o iluzie optică, o iluzie de percepţie, fiindcă el este mai întotdeauna blînd, aparent bun, supus chiar, ai impresia că este maleabil şi ductil, ca să zic aşa, pînă cînd te loveşti de cea mai de nesurmontat barieră psihologică din cîte ştiu şi anume lipsa de motivaţie. 

Omul care nu vrea nimic de la viaţă , care nu are idealuri, care nu işi propune să se perfecţioneze, să se autodepăşească este ca un judoka: îţi foloseşte forţa ta pentru a te face să cazi.

Omul care nu vrea nimic de la viaţă îşi permite să joace un joc parşiv. El nu deranjează pe nimeni tocmai fiindcă nu vrea mare lucru şi nu solicită să i se ofere ceva din acelaşi motiv. 

Să fim însă întotdeauna atenţi, pentru că acest personaj nici nu cere, nici nu dă. El este întotdeauna liber, dar cultivă o libertate sterilă, fiindcă pe dinăuntru este, în realitate, gol şi ca atare nu îi pasă de ceea ce i se întîmplă. 

Marea problemă, care îl face periculos pe un astfel de om, este că nu înţelege de ce nu îi semeni. 

El ar dori ca lumea să se oprească în loc, să nu evolueze nici un pic, doar timpul să se mişte, încet, înainte, pînă la capăt. Îl interesează pe el ce este şi ce se întîmplă la acel capăt? Aş! 

Pentru personajul nostru moartea este la fel ca viaţa, ori aproape la fel, ca atare nu îl impresionează nici o dramă decît sub aspect amical ca să zic aşa. Vai, zice el, ce păcat că piticul sa-necat! Aş adăuga că pe el nu îl interesează nici chestiunea reînvierii, adică îi e egal dacă sufletul se face praf cosmic sau dimpotrivă.

Aşa stînd lucrurile, pe acest om îl deranjează să fii altfel şi mai ales următoarele: să vrei să progresezi, să crezi cu adevărat în Dumnezeu, să citeşti, să lupţi, să vrei ceva, orice. Să luăm aceste aspecte pe rînd.

Progresul în plan personal nu există pentru personajul meu, întrucît totul este vînare de vînt. Dar să nu picaţi cumva în capcana pe care el o întinde! 

Lui nu îi place nici boema deoarece nu îi simte gustul, nici asceza pentru că e fără sens. Ca atare, nu trăieşte în spiritul Eclesiastului cînd vorbeşte despre vanitate. Are şi el vanitatea lui de om care nu vrea nimic, chiar nimic.

Lui i se pare că Dumnezeu este un fel de fantasmă a celor care îşi construiesc nemurirea, un fel de boală lungă ce duce la o moarte sigură, un fel de limbaj menit să exprime nimicul nostru funciar. Dumnezeu? Nu mă mai bate la cap cu asta, e, bine, nu e, iarăşi bine, totul e bine în această curgere egală. 

Neputînd să se ridice, omul nostru coboară totul la nivelul lui, din reflex, chiar şi pe Dumnezeu îl aduce pe pămîntul său sterp.

Să citeşti, vai ce nesimţire! Cititul pentru el este o ameninţare deoarece l-ar scoate din deziluzie, ori el aici se simte la adăpost, în lumea deziluziei apriorice. De ce? 

Simplu, fiindcă este incapabil să facă ceva cît de cît semnificativ cu viaţa lui, aşa încît se deziluzionează anticipat.

Lupta este pentru el ceva murdar, deoarece ar putea risca să cîştige vreo bătălie, ori el nu are ce face nici cu victoriile, nici cu înfrîngerile, totul e carismă. Da, aţi citit bine, personajele de acest fel mizează pe farmecul mai discret ori mai retoric al nepăsării. Este tot ce ar apăra şi vai de cel care nu le acceptă carisma, fiindcă le-o aruncă peste faţă ca pe o mănuşă, după care părăsesc arena, fiindcă ei nu acceptă nici o provocare, nu-i aşa?

De ce spun că personajul meu este periculosul din lumea blînzilor? Pentru nimic altceva decît fiindcă este acaparator, te seduce în ritm alert deoarece toţi avem în noi un dram, cel puţin, de abulie. 

Dacă este adevărat că admirăm ceea ce ne lipseşte, atunci el devine admirabil prin golul perfect din inima sa. Îi admirăm golul sublim, fiindcă nu poate fi destructurat.

 În prezenţa sa am vrea să fim şi noi vid, să fim nimicul odihnitor. Încercăm, pentru o clipă, să le semănăm acestor oameni mizerabili.

De ce mizerabili? 

Nu numai pentru că ar nega esenţa condiţiei umane, care este speranţa, ci fiindcă ei sfîrşesc realmente într-o mizerie absolută, devin pensionarii perfecţi ai unei lumi imperfecte, lăsîndu-ne să muncim pentru ei la modul impersonal dar aureolaţi de dispreţul lor suveran,  muncind totuşi, fiindcă au şi ei nevoie de pîine şi sare şi toate celelalte ale omului. 

Şi ei sînt oameni.

Oameni răi ai unei aparenţe blînde. 

Sfinţii niciunui rai. 

Virtuoşii niciunei morale.

Pentru astfel de oameni, soarele este dator să răsară, luna poate face ce doreşte, fiindcă nu e importantă în decor, cocorii zboară exagerat de ordonat, iar poezia reprezintă doar o boală de care trebuie să te tratezi singur.

 Ei merg printre poeţi cu batista la gură, considerîndu-i un fel de tuberculoşi mascaţi, actori falşi ai unei existenţe de butaforie. Dedica-le un poem şi vor fugi ca în faţa unui strigoi. 

Metafora este, pentru ei, un fel de furuncul apărut pe faţa unuia care ar trebui să-şi ascundă faţa. 

Aceşti răi aparent blînzi se caută între ei pentru a forma confrerii ale nimicului. Cînd se adună în numele golului devin periculoşi ca o haită care ar sfîşia orice are sens pe lume.

Ei nu au punct de sprijin, sînt imponderabili şi, ca atare, perfect adaptabili.

Ei reprezintă…  

Nimic.